Angajamentul NATO de a cheltui 2% din PIB pentru apărare, pus sub semnul întrebării

NATO analizează posibilitatea de a defini un nou angajament privind cheltuielile de apărare la summitul de la Vilnius din această săptămână, în condițiile în care membrii se luptă să îndeplinească obiectivele actuale, în timp ce alții pun la îndoială modul de calcul și dacă ar trebui să fie majorate, potrivit Euractiv.

În 2014, la summitul din Țara Galilor, membrii NATO s-au angajat să cheltuiască 2% din produsul intern brut (PIB) pentru apărare și 20% din toate cheltuielile de apărare pentru echipamente militare.

Cu toate acestea, în 2022, majoritatea membrilor NATO nu au reușit să respecte angajamentul, doar șapte dintre ei îndeplinindu-l sau depășindu-l, în ciuda creșterii investițiilor în apărare.

De la invadarea Ucrainei de către Rusia, aproape toți membrii au anunțat o creștere a cheltuielilor pentru apărare, în special Germania, care s-a angajat să investească 100 de miliarde de euro în apărare în cadrul așa-numitului Zeitwende.

Însă unii membri, în special cei de pe flancul estic, consideră că obiectivul de 2% din PIB pentru cheltuieli este prea mic și că ar trebui majorate cheltuielile pentru apărare.

La începutul acestui an, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat că aliații au interpretat angajamentul ca fiind un plafon, dar că, în iulie, se așteaptă ca aliații să fie de acord cu un angajament mai ambițios, cu un minim de 2%.

Stoltenberg a declarat înaintea summitului că un “angajament mai puternic” înseamnă “un limbaj mai puternic” și “Vom considera că 2% din PIB pentru apărare nu este un plafon, ci minimul”.

Stoltenberg a mai spus că “se așteaptă ca aliații NATO care nu respectă linia directoare de 2% să continue să își crească cheltuielile pentru apărare”. Acest apel a fost reluat de alți membri NATO, în special de pe flancul estic, și de ambasadoarea SUA la NATO, Julianne Smith, care l-a numit “un angajament de durată” la 7 iulie.

Unii diplomați NATO spun că acceptarea unui angajament mai ambițios este o chestiune de credibilitate generală, în condițiile în care războiul Rusiei din Ucraina a scos în evidență necesitatea de a achiziționa rapid echipamente de apărare.

Un alt motiv pentru o ambiție mai mare, citat de oficialii NATO, este că angajamentul din 2014 era pentru următorii zece ani, ceea ce înseamnă că acum – nouă ani mai târziu – trebuie să revizuiască angajamentul.

Cheltuielile de apărare ale NATO au fost deosebit de controversate în timpul fostului președinte american Donald Trump, care a declarat că Statele Unite nu pot continua să plătească pentru securitatea Europei la nesfârșit.

În prezent, cheltuielile de apărare ale Washingtonului reprezintă peste 50% din cheltuielile totale ale NATO, în ciuda acordului conform căruia niciun membru nu trebuie să suporte mai mult de jumătate din povară.

Unii aliați din NATO – în principal cei care nu ating procentul de 2% – critică Angajamentul de investiții în apărare (DIP), susținând că acesta nu reflectă realitatea angajamentului lor de a cheltui mai mult pentru apărare.

Cei 2% sunt calculați în conformitate cu o “definiție convenită a cheltuielilor pentru apărare” sau “nomenclatură”.

Ministerele naționale ale apărării raportează “plățile efectuate efectiv sau care urmează să fie efectuate de către un guvern național în cursul anului fiscal pentru a satisface nevoile forțelor sale armate, ale aliaților sau ale Alianței”.

Forțele armate includ forțe convenționale, precum și formațiuni mixte, cum ar fi administrația și comandamentul, forțele pentru operațiuni speciale, serviciul medical, logistica, spațiul, cibernetica și alte trupe din cadrul ministerelor naționale de interne, cum ar fi jandarmeria, carabinierii, gărzile de coastă, paza de coastă, precum și echipamentul acestora.

De asemenea, sunt luate în calcul operațiunile, distrugerea armelor, echipamentelor și munițiilor, precum și contribuțiile la pensii și costurile de cercetare și dezvoltare (R&D).

“Nu este un etalon perfect, dar este singurul pe care îl avem”, a declarat un oficial NATO.

Odată cu chestiunea stabilirii unei “obligații” apare și problema “sancțiunilor” împotriva celor care nu îndeplinesc obiectivul de 2%.

Opțiunea “name and shame” este singura posibilă între membrii NATO, au declarat pentru EURACTIV doi diplomați NATO.

Însă aceștia susțin că opțiunea “name and shame” poate avea un impact, deoarece ar arăta cu degetul spre țările care se află sub pragul minim de cheltuieli convenit și le-ar face să pară că “pun în pericol securitatea tuturor prin lipsa lor de contribuție și se comportă ca niște profitori”, a declarat un diplomat NATO.

Este nevoie de o nouă măsură

Mulți membri NATO au contestat angajamentul, punând sub semnul întrebării dacă acesta este măsura corectă pentru a evalua dacă o țară contribuie în mod eficient la apărarea NATO.

Germania, de exemplu, susține că o nouă promisiune ar trebui să ia în considerare cei “3C” – capacități, bani și angajament (capabilities, cash and commitment).

Berlinul dorește să se concentreze pe modul în care sunt cheltuiți banii și dacă aceștia sunt cheltuiți pentru echipamente eficiente și utile, în timp ce Marea Britanie a susținut că ar trebui să se pună mai mult accent pe calitatea cheltuielilor.

Având în vedere nevoia sporită de a stimula capacitatea de producție a industriei de apărare și de a reface stocurile de armament, membrii NATO au început să ia în considerare stabilirea unui nou angajament de investiții în industria de apărare la începutul acestui an.

Cu toate acestea, rămâne neclar modul în care investițiile în capacitatea de producție a producătorilor vor fi luate în considerare în angajamentul de 2%.

Un alt aspect pe care membrii NATO îl menționează adesea este că nu toate cotele din PIB sunt egale.

De exemplu, PIB-urile în creștere ale Norvegiei și Germaniei reprezintă un obstacol în îndeplinirea angajamentului, susțin guvernele acestora.

“În 2020, Norvegia era la aproximativ 2%; o creștere puternică a PIB-ului nostru duce apoi la scăderea acestei cifre”, a declarat în martie premierul norvegian Jonas Gahr Støre. Pentru ei, 1% din PIB-ul lor este mai mare decât 2% pentru o țară mai mică și mai puțin bogată.

Membrii NATO cu PIB-uri mai mici, cum ar fi Italia, consideră, de asemenea, că îndeplinirea obiectivului de 2% este prea mare, deoarece preferă să își concentreze cheltuielile în alte domenii, inclusiv în cultură, pensii și educație.

Deoarece angajamentul include personalul și pensiile, membrii NATO cu forțe armate mai dezvoltate oferă salarii mari și au automat cheltuieli mai mari pentru apărare.

Costurile operațiunilor internaționale sunt, de asemenea, foarte diferite în funcție de numărul de personal al forțelor armate pe care le pot trimite peste hotare sau de interesele membrilor NATO în străinătate.

În același timp, o creștere bruscă a comenzilor de echipamente militare de către o țară precum Luxemburg sau Spania, care nu reușesc să atingă procentul de 2%, va duce, de asemenea, la o creștere imediată a cheltuielilor, fără a lua în considerare un impact eficient asupra securității alianței militare.