Cristian Popa, BNR: Despre “cel mai scump Paşte din istorie”

Autor: Cristian Popa, membru în Consiliul de Administraţie al BNR.

În presa online, dar şi în cea scrisă, pe burtiere la TV, dar şi la conferinţele de profil economic, tema obsesiv repetată şi panicard redată a „celui mai scump Paşte din istorie” sau a „exploziei preţurilor” va inunda în curând spaţiul public. Alături, va apărea probabil şi tema „celei mai mari inflaţii din Europa”, deşi România se află pe locul al doilea (după Ungaria), iar Polonia este cot la cot cu noi.

Discuţia este rareori echilibrată sau bine argumentată, cei câţiva formatori de opinie, cu un discurs preponderent negativist, creează percepţia că „e rău şi urmează criza”, iar această percepţie mai că pare realitate.

Mesajele băncii centrale, bine şi corect argumentate, factual corecte, susţinute de date, dar lipsite de senzaţional – nu reuşesc să razbată si să străpungă zgomotul mediatic.

Câteva observaţii:

• Repetarea obsesivă a unor mesaje părtinitoare, factual incorecte sau scoase din context poate genera percepţii total diferite de realitate, poate induce panică şi iritare, asta nu face însă ca mesajele să fie şi reale, şi/sau adevărate. Realitatea este că ştirile negative se vând mai bine, sunt mai citite, mai distribuite, irită şi intrigă publicul. Totuşi, trebuie să stăm strâmb şi să judecăm drept.
• Inflaţia este o rată de creştere: când rata inflaţiei era de 16,8%, coşul de consum se scumpea cu 16,8%; când rata inflaţiei este 5%, coşul de consum continuă să se scumpească, dar doar cu 5%. Desigur, faptul că inflaţia a scăzut nu înseamnă că preţurile s-au ieftinit — înseamnă că acestea continuă să crească, însă cu o rată de creştere mai mică. Scăderea inflaţiei nu înseamnă scăderea preţurilor.
• Băncile centrale „vor” să avem „cel mai scump Paşte din istorie” în fiecare an, pentru că ţintesc o rată pozitivă a inflaţiei. O fac transparent şi asumat, pentru a evita deflaţia. Aşa funcţionează sistemul monetar actual, dacă este bine sau rău este o altă discuţie, am părerile mele. Până atunci, acest regim, de ţintire a inflaţiei, este adoptat peste tot în lume. Ţinta este declarată — de exemplu, în România, ţintim 2,5%, plus/minus un punct procentual (dar nu 16,8%, sau chiar 5%). Aşadar, Paştele va fi mereu mai scump de la an la an. Şi acest lucru nu este, în niciun caz, un secret. Trebuie însă să ştiţi acest lucru: atunci când vă negociaţi creşterea salarială, când faceţi un depozit sau când luaţi un credit, calculul corect include ajustarea cu inflaţia. Dobânda de politică monetară a BNR, de 6,5%, este de fapt 1,5% dacă o ajustaţi cu rata inflaţiei, care este în jur de 5%.
• Există, desigur, o diferenţă uriaşă între 16,8% şi 5% la nivelul coşului de consum: în primul caz, preţurile se dublează în aproximativ 4 ani, iar în al doilea, în 14 ani. La o inflaţie de 2%, dublarea preţurilor ar avea loc în circa 35 de ani. De aceea, o inflaţie de 5% – cât este în prezent, cu o tendinţă de scădere şi fără a fi un „capăt de drum” – nu reprezintă un motiv real pentru titluri senzaţionale. Este necesar ca ea să continue să scadă desigur.
• Dacă e să ne jucăm cu cifrele, „inflaţie dublă” este şi 2% faţă de 1%, cum este în unele ţări din zona euro, dar şi 16% faţă de 8%, cum a fost, dar nu mai este, la noi. Titlul senzaţional poate rămâne acelaşi: „s-a dublat inflaţia!”.
• Sigur că apare întrebarea: de ce suntem la 5% şi nu 2,5%? Nivelul ridicat de incertitudine, deficitul fiscal ridicat, precum şi o economie care încearcă să evite recesiunea — toate acestea contribuie, alături de alţi factori fundamentali. Când costurile salariale cresc cu 10–15%, este destul de greu pentru producători să reducă preţurile la raft sau în meniuri.
• Convergenţa către mediile europene este, de asemenea, o realitate şi contribuie la acest fenomen. Convergenţa economică nu poate avea loc fără o anumită convergenţă nominală a preţurilor. Dau adesea exemplul cu frizerul: pentru ca un frizer român să aibă acelaşi salariu ca unul german — simplificând mult, dar nu departe de adevăr — fie preţul unei tunsori trebuie să fie acelaşi, fie frizerul român ar trebui să tundă mult mai mulţi clienţi în aceleaşi 8 ore, deci să fie semnificativ mai productiv. Altfel nu se poate. Am avea tunsori urâte, e cam greu să tunzi de 2–3 ori mai mult pentru ca salariul să fie ca în Germania.
• Nu merge nimeni la München pentru o tunsoare ieftină — şi nici invers. Aşadar, preţurile la servicii converg mai greu. Aceste servicii nu pot fi „importate” cu uşurinţă. În schimb, preţurile la bunuri care pot fi uşor exportate (tradeables, în termeni economici) concurează într-o piaţă liberă: cel mai bun şi cel mai ieftin câştigă. Prin urmare, ajungem din nou la aceeaşi ecuaţie: pentru salarii ca în Germania, trebuie să fim productivi ca în Germania — şi, desigur, să avem un stoc de capital similar: fabrici, tehnologie, reţete, infrastructură… şi foarfeci.
• Nivelul preţurilor, un subiect despre care se vorbeşte surprinzător de puţin. România are încă cele mai mici preţuri din Uniunea Europeană, în medie, cu excepţia Bulgariei. Indicele nivelului preţurilor, raportat la media UE şi calculat pentru achiziţiile individuale de bunuri şi servicii de către gospodăriile populaţiei, este de 61,1%. Doar Bulgaria se află sub acest nivel, la 59,2%. Media Uniunii Europene este, desigur, 100.

• Se poate întâmpla, desigur, ca un produs – într-un magazin, sau chiar mai multe – să aibă un preţ mai mare decât cel pe care l-aţi văzut în Germania. Vedem postarea pe reţelele sociale şi ne enervăm. Însă, dacă ne uităm la toate preţurile, în medie, atât la oraş cât şi la sat, realitatea este cea din infografic: încă este mai ieftin să trăieşti în România.
• Coşul fiecăruia dintre noi este diferit, deci şi inflaţia resimţită variază. În funcţie de preferinţe, localizarea geografică, evoluţia fiecărui preţ în parte etc., inflaţia dumneavoastră este diferită de a mea. Însă, ca economişti, nu putem lucra decât cu medii.
• Inflaţia trebuie, desigur, raportată la venituri. În ultimii 3 ani, salariul mediu brut a crescut de la 6.000 la aproape 9.000 de lei — o creştere de 50%. În 2024, inflaţia medie a fost de 5,6%, în timp ce salariul mediu a crescut cu 11,4%, iar pensia medie cu 40%! Per total, în ultimii 3 ani, preţurile au crescut cu 30%, salariile cu 48%, iar pensiile cu 58%!
• Toate acestea fac că putem trece cu bine peste încă un „cel mai scump Paşte din istorie” — fără panică, şi cu încrederea că inflaţia va continua să scadă. Vom închide anul la 3,8%, iar anul viitor, pe vremea asta, vom reintra în ţintă, sub 3,5%. Chiar dacă, şi la anul, vom avea parte de un nou sezon de „cel mai scump Paşte din istorie”.

BNR a făcut şi face tot ceea ce ţine de ea. Însă, pentru ca reducerea inflaţiei să continue într-un mod sustenabil, este cu siguranţă necesar ca deficitul fiscal să fie redus, la fel ca şi nivelul ridicat de incertitudine în care operăm. Consolidarea fiscală nu mai poate aştepta, şi vine, iar reducerea deficitului va avea o contribuţie importantă la scăderea ratei inflaţiei.

Explicarea fenomenului pare uşoară, dar este dificilă, mai ales într-o lume în care senzaţionalul vinde, iar apetitul jurnalistic pentru explicaţii corecte, dar lipsite de senzaţional, nu este foarte mare. Este însă datoria băncilor centrale să continue să explice. Am făcut o încercare mai sus.

Despre titlurile de tip „Vestea-şoc de la BNR! Cursul a crescut cu 0,0002 lei” pe data viitoare.