Radu Vlad: Eșecul SUMAL 2.0 – De ce nu poate opri tăierile ilegale

Controversele și problemele din silvicultura românească riscă să se adâncească dacă nu schimbăm din rădăcini arhitectura sistemului de combatere a tăierilor ilegale, ceea ce presupune introducerea unui nou SUMAL, 3.0.

România are acum un Cod Silvic nou, votat în unanimitate în Parlament. Recent, a lansat SUMAL 2.0, „vândut” publicului ca soluția miraculoasă pentru ieșirea țării din infrigement. Am putea spune că autoritățile au făcut pași concreți în lupta împotriva tăierilor ilegale și, în acest context, aducerea în discuție a unei reforme reale pentru combaterea tăierilor ilegale poate părea anacronică. Cu toate acestea, vrem să atragem atenția că așa-zisul „nou” cadru legislativ nu aduce modificările esențiale atât de necesare fiind, de fapt, „aceeași Mărie cu altă pălărie”. Doar că este o pălărie mult mai grea și mai scumpă, iar factura va fi plătită de pădure și de comunitățile locale.

Trebuie să înțelegem că sistemul electronic de urmărire a trasabilității lemnului (SUMAL) este doar un instrument, o aplicație informatică care integrează regulile deja instituite prin legislația primară. El nu reprezintă logica sistemului de combatere a tăierilor ilegale. Dacă regulile sunt orientate prost, dacă arhitectura sistemului de combatere a tăierilor ilegale țintește ineficiența, atunci trebuie să ne gestionăm așteptările și față de acest instrument. Practic, prin noul SUMAL 2.0 nu s-a schimbat nimic în afară de instituirea unor noi sarcini administrative inutile, ale căror efecte îi vor împovăra tot pe cei ce respectă legea.

Context

WWF a inițiat și susținut instituirea SUMAL încă din 2008, iar ulterior a contribuit la eficientizarea acestuia prin dezvoltarea sistemului Wood Tracking în 2014 și a platformei Inspectorul Pădurii în 2016.

SUMAL a început să-și demonstreze valoarea adăugată în combaterea recoltării ilegale a lemnului abia după creșterea gradului de transparență în ceea ce privește informațiile disponibile publicului prin Wood Tracking. Însă, pentru ca potențialul acestui sistem informatic să se poată manifesta și să devină cu adevarat eficient, este nevoie de o schimbare radicală a principiilor pe care este clădit sistemul de combatere a tăierilor ilegale. De aceea considerăm că este nevoie de un nou SUMAL care să cuprindă această reformă.

Cum iese lemnul prin „portitele” din sistem

Problema sectorului forestier începe și este fundamental influențată de felul în care ne valorificăm lemnul. Fără o politică forestieră coerentă și vizionară, vânzarea lemnului “pe picior” ține loc de strategie forestieră națională. În prezent, circa 80% din masa lemnoasă din România se vinde în acest fel.

De zeci de ani, silvicultura din România vinde pădurea sub formă unui volum estimat grosier al arborilor în pădure, înainte de a fi recoltați, și nu este preocupată să controleze cantitățile de lemn care ies din pădure. Baza sistemului de control este “marcarea” arborilor, adică amprenta unui ciocan de fier aplicat pe cioatele din pădure. Însă marca nu constituie o probă solidă în instanță și  nu poate garanta nimic despre volumul arborilor exploatați. Același număr de arbori marcați poate genera un volum de lemn total diferit. În acest fel, considerăm că este legiferată o zona gri care nu poate fi controlată.

Considerăm că este o problemă fundamentală faptul că atât contractele de vânzare-cumpărare, cât și SUMAL-ul iau de bune aceste estimări grosiere ale volumului de masă lemnoasă, ale căror erori pot depăși 20%. Ironia e ca le mai si oferă ca valoare absoluta cu doua zecimale.

Dar cum dispare acest lemn “în plus” din pădure, fără să fie raportat și fiscalizat? Metodele clasice presupun transporturile fără documente sau multiple, utilizând același aviz iar astăzi, cel mai frecvent mod de operare este “supraîncărcarea”, adică fraudarea declarațiilor privind volumele de lemn transportate.

Cum se explică faptul că încă se poate ca acest lemn sa treacă neobservat? Încălcarea conștientă a legii este în esență o chestiune de asumare a riscurilor iar riscurile pe care operatorii și le asumă atunci când încalcă legea sunt aproape inexistente. Operatorul este responsabil pentru măsurarea lemnului transportat, pădurarul trebuie sa se asigure doar ca nu sunt cioate ne-marcate iar legislația nu impune verificarea /recepționarea transporturilor care pleacă de la locul de recoltare. Legea instituie însă obligații abia după ce lemnul e plasat în piață.

În prezent, sub 1% dintre transporturile care pleacă de la locul de recoltare sunt verificate. Mai mult, este instituit un prag minim aberant, de 10 metri cubi, pentru a putea sancționa ca infracțiune silvică transporturile de lemn fără documente din care să rezulte cu certitudine legalitatea provenienţei acestuia. Așadar, statistic, un operator riscă doar o amendă modică (200-1000 Euro) pentru doar 1 din 100 de transporturi dacă “greșește” declararea volumului cu mai puțin de 10 metri cubi, în plus, per transport. Cine și-ar mai lua bilet de autobuz dacă amenda ar fi mai mică decât prețul biletului, iar controalele ar fi extrem de rare și orientate la întâmplare sau, eventual chiar discreționar?

Iată de ce întreg sistemul de combatere a tăierilor ilegale este ca un tigru de carton. O povară administrativă inutilă pentru cei corecți și o invitație la “furt cu acte în regulă” pentru cei dispuși să încalce legea.

Goana după potcoave de cai morti

O privire de ansamblu ne arată că sistemul impune paza unor miliarde de arbori în pădure, măsurarea și verificarea obsesivă (de peste 5 ori) a 18 milioane m3 sub formă de arbori pe picior înainte de a fi recoltați legal și, ca măsură de control, identificarea cioatelor nemarcate în 7 milioane de hectare. Toate acestea având în vedere că eroarea standard prevăzută legal pentru determinarea volumului poate fi de peste 20%. Ca să nu mai vorbim despre fenomenul de „migrare” a mărcii de pe un arbore pe altul.

Nu verificam lemnul ce iese din pădure dar, după ce acesta a intrat pe piață, ne închipuim că vom controla tăierile ilegale urmărind cele 18 milioane m3 de lemn care se rostogolesc “în cascadă” în circa 100.000 de depozite și unități de prelucrare a lemnului și în peste 3 milioane de gospodării. În toate aceste puncte critice lemnul nefiscalizat poate fi „înghițit” sau “spălat” prin tertipuri administrative (cum ar fi declararea randamentelor de procesare).

De ce instituie România toate aceste proceduri costisitoare și ineficiente, când este evident că pădurea trebuie păzită de furtul de lemn prin controale la ieșirea din pădure? Ne îmbătăm cu apă rece când susținem că programăm o activitate de control eficientă pentru pază pădurilor făcând controale în al șaptelea ciclu de prelucrare a lemnului și căutând neconcordanțe punctuale între înscrisuri și stocuri aflate într-o continuă dinamică.

Soluția: să controlăm lemnul când e prima dată introdus pe piată

Este nevoie de o reformare a sistemului privind combaterea tăierilor ilegale astfel încât să-l facem simplu, transparent și eficient. Putem obține simplitate și eficiență dacă tot sistemul este transparent și dacă orientăm controlul asupra primei introduceri pe piață a lemnului.

Majoritatea țărilor civilizate din SUA până în Japonia au instituit acest principiu tocmai pentru a eficientiza controlul, eliminând sarcinilor administrative inutile. O analogie sugestivă pentru aplicarea acestui principiu în alte domenii: plata produselor se face la ieșirea din magazine, iar verificarea persoanelor și a mărfurilor se face la intrarea în zona Euro. În niciun caz nu vedem armate de grăniceri și vameși care să alerge prin locuri publice sau casele oamenilor , căutând imposibilul.

Mai mult, controlul la prima introducere pe piață este deja o decizie strategică a Uniunii Europene, instituită prin Reg. 995 /2010. Din cauza aplicării deficitare a acestui regulament suntem în plină procedura de infringement, în drum spre Curtea Europeană de Justiție.

Soluțiile care se impun nu reprezintă niște simple amendamente pentru SUMAL. Este nevoie de un pachet legislativ, iar asta implică voință politică și o nouă viziune a politicilor forestiere naționale.