UNESCO România: Potenţial enorm irosit prin prisma carenţelor legislative

Exceptând „extinderea” obiectivului „Bisericile din Moldova” în anul 2010, prin includerea monumentului Biserica „Învierii Domnului” a Mănăstirii Suceviţa, România nu a mai reuşit, în ultimii 20 de ani, realizarea niciunui dosar care să conducă la valorificarea unui monument în Lista Patrimoniului Mondial.

De altfel, nu puţini sunt cei care consideră că în anii ’90 ţara noastră a beneficiat de o oarecare clemenţă din partea organismelor internaţionale cu privire la modul în care au fost incluse pe listă o parte dintre obiectivele culturale, notează Adevărul.

În susţinerea acestui punct de vedere, experţii în domeniul patrimoniului consideră că problemele sunt legate, în special, de gestionarea deficitară a obiectivelor deja incluse, de lipsa unei finanţări adecvate şi de neimplementarea unor programe reale de protecţie, restaurare şi valorificare a obiectivelor. Mai mult, România nu a investit în programe universitare sau postuniversitare de specializare, astfel încât să creeze specialişti în domeniul protecţiei şi promovării unor monumente de o valoare excepţională şi care să fie, totodată, capabili să poată răspunde cerinţelor actuale pentru realizarea dosarelor de includere.

Una dintre problemele majore cu care se confruntă patrimoniul naţional, în general, şi patrimoniul UNESCO, în special, este valorificarea precară a acestor resurse culturale. În prezent, la nivel internaţional, cultura a devenit treptat un factor de dezvoltare durabilă care, pe lângă rolul economic pe care îl ocupă, contribuie la reafirmarea importanţei şi a specificităţii locale şi regionale, la crearea unui sentiment de apartenenţă la un set de valori comune. În acest timp, România continuă să nu considere cultura ca un posibil pilon al dezvoltării durabile. Fără investiţii dedicate, monumentele UNESCO nu pot contribui, în fapt, la o creştere a vitalităţii economice în plan local.

Lipsa programelor speciale de finanţare şi statutul juridic incert de proprietate, coroborate cu dezinteresul şi incapacitatea autorităţilor publice centrale şi locale în a gestiona aceste situaţii, pot conduce la degradarea iremediabilă a monumentelor care încă sunt pe lista UNESCO.

Eşecul statului român în a gestiona monumentele UNESCO de pe teritoriul său poate fi uşor de cuantificat dacă ne gândim că principalul act normativ care ar trebui să reglementeze cadrul general pentru toate monumentele din România înscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO („Programul de protecţie şi gestiune a monumentelor istorice înscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO” – aprobat prin HG 1268/ 2010) este expirat de 5 ani. Conform alineatului 2, Programul aprobat în 2010, „este valabil pe o perioadă de 5 ani, începând cu data intrării în vigoare a HG”. Însă, în ultimii 5 ani, Guvernele României şi, în special, miniştrii culturii nu au considerat o prioritate actualizarea acestui act normativ, singurul care reglementează gestionarea integrată a obiectivelor UNESCO pe teritoriul României.

Deşi prevede măsuri pentru protejarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor UNESCO similare cu cele din Europa Occidentală, în fapt, Programul de protecţie şi gestiune este exponentul perfect al unei administraţii publice care aplică, în mod constant, teoria formelor fără fond. În domeniul patrimoniului UNESCO, explicaţia lui Titu Maiorescu pare mai actuală ca niciodată: dorim introducerea unor reforme şi măsuri de nivel occidental într-un domeniu neînţeles, care nu reuşeşte să-şi găsescă un loc în societatea românească actuală.

În condiţiile în care, pe lângă factorii de mediu, obiectivele UNESCO sunt supuse constant intervenţiilor antropice, este de neconceput atitudinea Ministerului Culturii de a nu realiza actualizarea actului normativ care nu mai produce efecte încă de la nivelul anului 2015!

Chiar şi fără o actualizare la zi, în conformitate cu cerinţele organismelor internaţionale, forma Programului, expirată de acum 5 ani, prevede o serie de măsuri de protecţie şi gestiune a monumentelor istorice care ar putea reprezenta un punct de plecare în asigurarea unor activităţi minime de protejare şi valorificare a obiectivelor:

– existenţa unui sistem de management pentru fiecare poziţie din listă,, cu responsabilităţi clare din partea tuturor autorităţilor publice cu atribuţii în domeniu;

– constituirea unui Comitet de Organizare UNESCO pentru fiecare monument, al cărui scop să fie elaborarea planului de protecţie, a planului de conservare, a planului de întreţinere, precum şi a celui de reabilitare, promovare şi punere în valoare a monumentului;

– evaluarea anuală a măsurilor luate, existând astfel posibilitatea revizuirii şi modificării obiectivelor stabilite iniţial.

Pe lângă beneficiile certe în privinţa protejării monumentelor incluse în patrimoniul mondial, instrumentele menţionate în Programul de protecţie şi gestiune ar putea fi folosite şi pentru obţinerea unor finanţări nerambursabile pe axe dedicate restaurării obiectivelor de patrimoniu şi, pe cale de consecinţă, ar putea conduce către o creştere a numărului de turişti în zonele respective.

Un exemplu de bune practici este reprezentat de cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, care, în anul 2018, a fost vizitată de peste 70.000 turişti, numărul acestora crescând anual, în mod constant, cu 20%. Conform datelor oficiale, publicate de Consiliul Judeţea Hunedoara, în 2018, s-a înregistrat o creştere a veniturilor cu 300% faţă de 2016, Serviciul Public de Administrare a Monumentelor Istorice realizând un excedent bugetar de peste 330.000 lei.

Din păcate, Sarmizegetusa Regia este singura dintre cele 6 fortăreţe înscrise în UNESCO, care a beneficiat de finanţare şi restaurare, astfel încât să poată fi pusă în circuitul turistic. Inexistenţa unor proiecte de punere în valoare pentru celelalte cetăţi dacice a făcut ca acestea să fie inaccesibile publicului, numărul turiştilor fiind de ordinul zecilor, atât din cauza lipsei indicatoarelor, cât şi a traseului neamenajat, deosebit de greu de parcurs.

Cu dificultăţi majore se confruntă şi Centrul Istoric Sighişoara, care este supus unui proces constant de degradare, din cauza lipsei unor lucrări de consolidare a sistemului de fortificaţii. Doar recent s-a reuşit demararea unor licitaţii publice, care vizează intervenţii de restaurare la nivelul zidurilor cetăţii.

În aceeaşi situaţie, se găsesc şi bisericile fortificate din Transilvania, bisericile din Moldova şi bisericile din lemn din Maramureş, care se confruntă cu dificultăţi în iniţierea şi derularea de proiecte menite să asigure conservarea obiectivelor, ceea ce poate conduce la degradarea şi distrugerea iremediabilă a acestora.

Pe fondul unui cadru normativ neactualizat, a neimplicării autorităţilor publice de la nivel central în a stabili instrumente de consiliere care să vină în întâmpinarea nevoilor autorităţilor locale, dar şi a lipsei alocărilor bugetare din partea autorităţilor locale pentru monumentele de valoare excepţională, este foarte posibil, ca la o următoare vizită de monitorizare, o bună parte dintre monumentele incluse de România să aibă aceeaşi soartă ca oraşul german Dresda, care a fost exclus din Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.