Valy Greavu: Nu vine apocalipsa roboților. Vine istoria, pe repede-înainte

Autor: Valy Greavu, conferențiar universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, România, din octombrie 2006. Primul contact cu lumea IT a avut loc în octombrie 1998, când a început un program de doctorat și a fost angajat ca tehnician de rețea. Lucrează ca consultant pentru instituții financiare, private și publice, pentru contributors.ro

De la plug la inteligența artificială, tehnologia nu a desființat munca. A desființat însă, fără prea multe regrete, siguranța că meseria de astăzi va mai exista mâine în aceeași formă.

La fiecare mare schimbare tehnologică, oamenii au privit unealta nouă cu un amestec de fascinație și panică. Unii au văzut progresul. Alții și-au văzut salariul dispărând. De obicei, ambele tabere au avut dreptate.

Când omul a lăsat vânătoarea și culesul pentru agricultură, nu a inventat doar plugul. A inventat programul de lucru, proprietatea, specializarea și, probabil, prima formă de ședință despre productivitate. Dintr-o dată, viața nu mai însemna să urmărești turma, ci să aștepți ploaia, să păzești recolta și să speri că vecinul nu are idei expansioniste.

Au urmat metalul, tiparul, motorul cu abur, electricitatea, producția de masă, calculatorul și internetul. Fiecare salt a creat mai multă bogăție. Fiecare a distrus o parte din vechea ordine. Și aproape fiecare a fost prezentat contemporanilor fie ca salvare universală, fie ca începutul sfârșitului.

Adevărul istoric este mai puțin spectaculos, dar mai incomod: tehnologia creează locuri de muncă și le distruge, însă nu le creează neapărat pentru aceiași oameni, în aceleași orașe și în același moment. Aici începe problema.

Nu mașina este crudă. Tranziția este

Prima Revoluție Industrială a scos producția din atelier și a mutat-o în fabrică. Meșterul care controla întregul proces a devenit muncitorul care repeta o singură operațiune. A crescut producția, au crescut orașele, au apărut căile ferate și industrii noi. Dar pentru omul prins între satul pe care îl părăsise și fabrica în care lucra 12 sau 14 ore, „progresul” nu era un concept economic. Era oboseală.

Luddiții (mișcare de masă a proletariatului englez din sec. XVIII-XIX împotriva capitalismului) au rămas în cultura populară drept niște indivizi care urau tehnologia. Este o caricatură comodă. Ei nu loveau în mașini pentru că nu înțelegeau mecanica, ci pentru că înțelegeau perfect cine încasa beneficiul și cine plătea costul. Nu protestau împotriva viitorului, ci împotriva unui viitor în care nu mai aveau loc.

A doua revoluție industrială a adus electricitatea, motorul cu combustie internă, oțelul și producția de masă. Au apărut electricieni, ingineri, manageri, telefoniste și mecanici. În același timp, multe meserii intermediare au fost simplificate sau eliminate. Piața muncii a început să se golească în zona de mijloc: mai puțini meșteri autonomi, mai mulți operatori și, la celălalt capăt, mai mulți specialiști.

Istoria nu spune că tehnologia lasă pe toată lumea fără muncă. Spune ceva mai neplăcut: nu îi așteaptă pe cei care au nevoie de timp.

Revoluția digitală a intrat în birou. Inteligența artificială a intrat în fișa postului

Calculatorul personal și internetul au automatizat calcule, arhive, corespondență, contabilitate primară și o bună parte din munca administrativă. Au dispărut dactilografele, telegrafiștii și operatorii unor mașini de birou. Au apărut programatori, administratori de rețea, designeri web și specialiști în securitate. Din nou, bilanțul general a fost pozitiv. Bilanțul individual a depins însă de educație, vârstă, loc și șansa de a învăța la timp.

Inteligența artificială schimbă acum ecuația pentru că nu mai automatizează doar brațul, ci și fragmente din munca minții. Scrie, rezumă, traduce, clasifică, desenează, generează cod, răspunde clienților și caută tipare în volume uriașe de date. Nu face toate acestea impecabil. Uneori greșește cu o siguranță de sine pe care o întâlnim, de regulă, doar la oameni. Dar este suficient de bună și suficient de ieftină (cu o nuanță aici: încă) pentru a modifica modul în care sunt proiectate multe posturi.

Aici este una dintre confuziile momentului. Un loc de muncă nu este o singură activitate. Este un pachet de sarcini. AI poate prelua o parte dintre ele, poate accelera altele și poate lăsa neatinsă componenta care cere judecată, răspundere, empatie sau prezență fizică. De aceea, întrebarea „Câte joburi va elimina AI?” este mai puțin utilă decât întrebarea „Câte joburi vor mai arăta la fel?”. Răspunsul la a doua este simplu: foarte puține.

Cifrele mari trebuie citite cu ochelari, nu cu frică

Forumului Economic Mondial estimează, pentru intervalul până în 2030, crearea a aproximativ 170 de milioane de roluri și eliminarea sau deplasarea a 92 de milioane, cu un sold net pozitiv de 78 de milioane. Sună liniștitor. Numai că soldul este global. Casierul concediat la Botoșani nu este automat transformat în specialist în machine learning la Singapore. Între cele două poziții există câțiva ani de educație, bani, mobilitate și, uneori, o limbă străină.

Același raport arată că 59 din 100 de lucrători vor avea nevoie de formare până în 2030, iar 11 riscă să nu o primească. Acesta este numărul care ar trebui să ne preocupe. Nu pentru că este mai spectaculos, ci pentru că arată unde se rupe lanțul: între tehnologia cumpărată rapid și oamenii formați lent.

Organizația Internațională a Muncii estimează că aproximativ un sfert dintre locurile de muncă din lume sunt expuse într-o anumită măsură inteligenței artificiale generative. „Expus” nu înseamnă automat „eliminat”. În cele mai multe cazuri, înseamnă transformat. Dar transformarea poate fi o veste bună pentru angajatul care primește instrumente și formare și una foarte proastă pentru cel căruia i se spune, într-o ședință de zece minute, că instrumentul face acum jumătate din ceea ce făcea el.

Cine stă primul în bătaia schimbării

Primele roluri presate sunt cele alcătuite din sarcini repetitive, predictibile și ușor măsurabile: introducere de date, suport administrativ, servicii clienți standardizate, casierie, raportare de rutină, verificări simple și o parte dintre activitățile entry-level din programare, design sau contabilitate.

Apare astfel un paradox. Meseriile de birou, considerate multă vreme mai sigure și mai „moderne”, devin vulnerabile tocmai pentru că munca lor este deja digitalizată. În schimb, electricianul, instalatorul, tehnicianul, asistenta medicală sau specialistul care repară echipamente într-un spațiu real sunt mai greu de înlocuit complet. AI poate explica într-o secundă cum se repară o țeavă. Din păcate pentru AI, țeava continuă să curgă până vine omul.

Tinerii sunt loviți într-un punct sensibil: debutul profesional. Companiile automatizează exact sarcinile prin care juniorii învățau meseria. Dacă nu mai angajezi omul care face verificările simple, cine va acumula experiența necesară pentru verificările complicate peste cinci ani? Este posibil să economisim astăzi salariul juniorului și să descoperim mâine că nu mai avem seniori.

Nici distribuția pe sexe nu este neutră. Datele recente ale Organizației Internaționale a Muncii arată că expunerea este mai mare în ocupațiile dominate de femei, în special în activitatea administrativă și de birou. Problema nu este o presupusă lipsă de adaptabilitate, ci concentrarea istorică a femeilor în roluri pe care tehnologia le poate standardiza mai ușor.

România: țara în care cumpărăm tehnologia și amânăm instrucțiunile

Pentru România, discuția ar trebui să fie mai puțin despre roboți umanoizi și mai mult despre competențe elementare. În 2025, doar 32% dintre persoanele cu vârste între 16 și 74 de ani aveau competențe digitale cel puțin de bază, cel mai redus nivel din Uniunea Europeană. La tinerii de 16–29 de ani, proporția era de 52%, față de o medie europeană de 75%.

Altfel spus, noi discutăm despre prompt engineering într-o țară în care o parte mare a populației încă se luptă cu formulare online, parole, fișiere, verificarea surselor și folosirea sigură a serviciilor digitale. Nu este motiv de ironie. Este motiv de urgență.

Riscul nostru nu este numai ca anumite posturi să dispară. Riscul este ca firmele să adopte tehnologia fără să investească în oameni, administrația să digitalizeze proceduri fără să simplifice procese, iar universitățile să adauge cuvântul „AI” în titlul unor discipline fără să schimbe ce se întâmplă efectiv la curs.

Nu avem nevoie ca fiecare student să devină programator. Avem nevoie ca niciun absolvent să nu iasă din facultate fără să știe să lucreze critic, responsabil și productiv cu tehnologia.

Ce poate face un profesor cu resurse limitate

Un profesor nu poate reforma singur piața muncii. Din fericire, nici nu trebuie. Poate însă schimba traseul concret al unor oameni. Iar schimbările mari au obiceiul să înceapă enervant de modest.

Primul pas este să introducă în fiecare disciplină întrebarea: „Cum schimbă AI domeniul nostru?”. Nu un curs festiv despre viitor, cu trei definiții și un filmuleț, ci activități reale. Economiștii pot analiza date cu Excel, Python și instrumente AI. Jurnaliștii pot verifica texte generate automat. Studenții la administrație pot evalua un serviciu public digital. Viitorii profesori pot construi materiale, apoi pot identifica erorile și prejudecățile din ele.

Al doilea pas este înlocuirea unei părți din temele fără destinatar cu proiecte care au un beneficiar real. Un audit de digitalizare pentru o mică firmă. Un dashboard pentru un ONG. O analiză de date pentru o primărie. Un ghid simplu pentru oameni care nu se descurcă online. Studentul nu mai predă un proiect doar profesorului. Produce ceva care trebuie să funcționeze în lumea din afara catalogului.

Al treilea pas este portofoliul. Diploma spune ce program ai absolvit. Portofoliul arată ce știi să faci. Într-o piață în care AI poate fabrica în câteva secunde o scrisoare de intenție impecabilă și, la nevoie, o experiență profesională imaginară, dovada muncii devine mai importantă decât declarația despre muncă.

Universitatea poate deschide și ferestre spre comunitate: un atelier lunar pentru angajați, întâlniri cu absolvenți, colaborări cu AJOFM, Camera de Comerț, administrații și companii locale. Nu este nevoie de un „centru de excelență” cu plăcuță lucioasă și trei inaugurări. Uneori sunt suficiente o sală, două ore și cineva care știe să explice fără să-i facă pe ceilalți să se simtă depășiți.

Ce nu va funcționa

Nu va funcționa să cerem oamenilor „să se adapteze” și să considerăm problema rezolvată. Adaptarea costă. Înseamnă timp, bani, acces la cursuri, sprijin familial și un minim de siguranță financiară. Este ușor să recomanzi reconversia profesională atunci când salariul tău vine în continuare la sfârșitul lunii.

Nu va funcționa nici să blocăm tehnologia. Țările și organizațiile care încearcă să conserve fiecare sarcină exact în forma actuală vor pierde productivitate și competitivitate. Întrebarea serioasă nu este dacă folosim AI, ci cine câștigă din folosirea ei și cum împărțim costurile tranziției.

Avem nevoie de formare modulară, accesibilă adulților care lucrează; de programe dedicate persoanelor de peste 45 sau 50 de ani; de sprijin pentru tinerii care nu mai găsesc poarta de intrare în profesie; de parteneriate reale între educație și angajatori; de protecție socială care nu pedepsește omul exact în momentul în care încearcă să învețe altceva.

Nu ne înlocuiește inteligența artificială. Ne poate înlocui nepăsarea

Fiecare revoluție tehnologică a produs mai mult decât mașini. A produs o nouă împărțire a puterii. Cei care au controlat tehnologia, capitalul și educația au avansat. Ceilalți au primit, de regulă, un discurs despre inevitabilitatea progresului.

De data aceasta, viteza este mai mare. Un model software poate fi lansat simultan în mii de organizații. O competență însă nu poate fi instalată printr-un buton. Se construiește greu, prin exercițiu, greșeli și timp. Tocmai de aceea educația nu este un capitol secundar al revoluției AI. Este infrastructura ei socială.

Nu știm exact câte meserii vor dispărea. Orice cifră prezentată cu precizie chirurgicală pentru anul 2035 ar trebui privită cu suspiciune. Știm însă suficient cât să nu stăm liniștiți: sarcinile repetitive vor fi automatizate, rolurile se vor transforma, iar cei care nu primesc acces la învățare vor plăti o parte disproporționată din cost.

Profesorul nu poate opri această tranziție. Poate însă refuza să producă absolvenți pregătiți pentru o lume care nu mai există. Poate deschide o ușă spre instrumentele noi, poate cere gândire în loc de reproducere și poate conecta școala cu realitatea muncii.

Nu trebuie să salvăm pe toată lumea într-o singură reformă. Este suficient să nu mai așteptăm reforma ca să începem. Dacă zece studenți pe an capătă o competență care le schimbă traseul, dacă douăzeci de angajați învață să folosească tehnologia în loc să se teamă de ea, avem deja un început.

Apocalipsa roboților este un titlu bun. Nepregătirea oamenilor este însă problema reală. Și, spre deosebire de apocalipsă, aceasta poate fi prevenită.

*Textul publicistic de mai sus folosește estimări numai acolo unde există surse instituționale identificabile. Previziunile trebuie citite ca scenarii, nu ca certitudini.