Alexandru Puiu: De ce nu-ți mai pasă de coronavirus. Nu ești singur, dar greșești

Autor: Alexandru Puiu (playtech.ro)

În ultimele săptămâni, numărul celor care care s-au îmbolnăvit în România a revenit la nivelul vârfurilor din luna aprilie. Cu toate acestea, dacă te plimbi prin centrul marilor orașe din România, ai crede că este o vară obișnuită. Aglomerația de la mare sau numărul pozelor online de pe plajele din Grecia confirmă același lucru.

Pentru mulți, pandemia a devenit la ora actuală doar o alternanță de cifre la care sunt imuni. Nu contează numărul îmbolnăvirilor din ultima săptămână sau numărul celor care și-au pierdut viața în urma infecției cu Covid-19, atât timp cât nu este vorba de un prieten apropiat, o rudă sau vreun cunoscut din anturaj. Restul, să se descurce.

Situația respectivă s-a repetat pe parcursul a două zile de interacțiuni cu diverși, dar argumentele s-au schimbat. Cei mai mulți sunt de părere că boala care a dus la decesul a peste 1500 de români în decursul a câteva luni reprezintă o chestiune de opinie. În „opinia” unora, măsurile luate de statul român, mai ales când vine vorba de starea de urgență, au fost o exagerare, când vorbim de „o gripă”. Că „sunt interese mari la mijloc”, am auzit cu toții. În funcție de tabăra în care te afli, pentru că România este împărțită radical la ora actuală, totul ți se pare o piesă de teatru.

Poate conștientizezi că este ceva ciudat în aer, dar te gândești că normalitatea va veni de la sine, dacă nu mai poartă nimeni nici o mască, stăm cu toții la terasă, ne înghesuim la biserică și ne tocăm salariul, șomajul sau pensia la păcănele.

Neîncrederea în pandemie, în existența virusului și a numărului de decese din România, este alimentată deja de câteva săptămâni de un fel de campanie electorală macabră, cu consecințe în vieți omenești. Chiar și dacă nu ești PSD-ist, în momentul în care Marcel Ciolacu contestă veridicitatea numărului de cazuri comunicate în mod oficial în fiecare zi, te gândești că „știe el ceva”.

„Nu că am suspiciuni, am certitudini. În momentul în care noi am anunţat că ne gândim dacă votăm sau nu prelungirea stării de alertă, deodată, la TV, a explodat numărul de îmbolnăviri. De ce au stopat-o pe doamna primar Gabriela Firea să mai testeze?.”
Marcel Ciolacu

Aceasta este opinia unui lider politic din România, un ”influencer” de nivel înalt care alimentează conspirații de la tribuna parlamentului.

Ți se ridică părul pe mână când vezi astfel de manifestări creative, iar dezinformarea ia amploare când ministrul Sănătății ajunge să vorbească jumătate de oră sau o oră pentru a contesta conspirații. Pe principiul „orice publicitate este pozitivă”, când cineva se străduiește atât de mult să conteste o informație, rămâi mai degrabă cu informația, decât cu contestația.

„Îngrijorătoare este atitudinea celor care instigă la nerespectarea acestor precauţii şi este foarte grav acest lucru. Marea masă a românilor a respectat şi a răbdat trei luni. Să ajungi de o lună de zile să îi strici toată perioada, răbdarea, suferinţa pe care a strâns-o prin a-i arăta că nu a fost nimic. Am văzut de 10 zile că această bagatelizare poate da semne că încă există acea infecţie coronavirus, nu că nu a fost nimic. Şi poate unii dintre cei care erau mari contestatari au trecut prin această suferinţă. (…) Cred că politicul a venit prea repede peste medical, în vreme ce economicul este cel care ne arată tuturor unde suntem.”
Nelu Tătaru

Situația este una incredibil de tristă. În timp ce tu te gândești că ar fi bine să nu porți mască când te vezi cu prietenii, ca să nu pari fraierul grupului, a mai murit o mamă de coronavirus sau un bunic cu doi copii și trei nepoți.

Din păcate, aceștia vor fi dați uitării, pentru că nu au fost primii. Pentru că nu au fost perindați la TV precum IPS Pimen, cei mai mulți nu vor ști niciodată că au existat. Dacă vrei să înțelegi cel mai bine prin ce a trecut Toma Necredinciosul în Noul Testament, privește în ochi oamenii care te întreabă cu o nonșalanță teribilă: „Dar tu știi pe cineva care s-a îmbolnăvit?”

În urmă cu aproximativ două luni, deși conștientizam cu toții impactul economic al pandemiei și numărul de șomeri care explodase, eram cu toții izolați în case. În afara curierilor care și-au riscat viața și a livratorilor de mâncare, cea mai mare parte a afacerilor a fost pusă în stand by pentru binele comunității.

Acele măsuri în aparență exagerate au funcționat.

Numărul îmbolnăvirilor, pentru un timp destul de lung, a scăzut sub 100 de cazuri zilnice. Curba numărului de bolnavi activi a scăzut, iar numărul deceselor a coborât la 6. Aceasta este valoarea de care ne „bucuram” în primele zile ale lunii iunie. Acum, situația este mult mai gravă, dar altceva mi se pare fascinant.

Tot într-o discuție aparent normală, o prietenă îmi atrăgea atenția asupra consecințelor financiare din perioada celor două luni de izolare raportate la numărul de decese. Ignorând cu desăvârșire că „doar” 1.000 de oameni au murit până la momentul respectiv pentru că am stat în izolare, ea se gândea că înghețarea economiei este absurdă când au murit doar 1.000 de oameni.

E o diferență nu foarte subtilă de nuanță aici, dar ai fi surprins de numărul mare de oameni cărora acel detaliu le scapă.

În izolare, speram să aprofundez pasiunea mea pentru cocktailuri. În schimb, fiind asaltat cu conspirații și scenarii fără noimă, am studiat un pic partea psihologică a ecuației.

Am vrut să văd ce alimentează fluxul de gânduri distructive cu care se confruntă mulți oameni dragi mie. Care este explicația logică pentru acest val de „necredincioși” într-ale coronavirusului. Pentru a înțelege un pic afinitatea pentru conspirații am scris acest material generalist: De ce crezi în conspirații și trăiești cu impresia că te fac mai deștept decât „restul lumii”.

În ceea ce privește schimbarea de atitudine vizavi de pandemie, explicația vine de la Meredith Matson, o profesoară de psihologie la Colegiul Tehnic Horry-Georgetown din SUA. Într-un interviu despre acest val de nepăsare care a ajuns să compleșească planeta, ea a atras atenția asupra unui număr de două particularități care te fac să revii la normalitatea dinaintea pandemiei, înainte de vreme.

Ai obosit să-ți asumi orice măsuri de precauție împotriva răspândirii virusului din cauza unor așa-numite „confirmation bias” (confirmarea prejudecății – n.r.) și „compassion fatigue” (oboseala de a manifesta empatie – n.r.). A doua este un pic mai ușor de înțeles decât prima și pleacă de la o realitate cât se poate de simplă.

Oricărei persoane îi pasă de un subiect sau de o temă pentru o perioadă limitată de timp, până obosește.

Ca să înțelegi mai bine fenomenul, fă un scroll pe Facebook. Acum o săptămână „ne panicăm” pentru că nu mai există „Pe aripile vântului” pe HBO Max, o platformă care nu este disponibilă în România. În urmă cu două săptămâni s-ar putea să fi văzut un pic de empatie online pentru protestele împotriva rasismului sistemic din SUA. Acum trei săptămâni visam la eliminarea restricțiilor de deplasare pe timp de pandemie într-un ritm cât mai alert.

Toate exemplele de mai sus au în comun un singur lucru: acum ne gândim cu toții la altceva. Ne pasă de alte lucruri.

Îți mai aduci aminte când ne spălam obsesiv compulsiv pe mâini până ni se lua pielea, timp de 30 de secunde de 10 ori pe zi? Acum ne spălăm de două ori pe zi, 10-15 secunde. Există în continuare excepții de la regulă, dar este puțin probabil să-ți mai dezinfectezi pachetele livrate de curier sau să speli de zece ori legumele când le aduci de la supermarket.

Dacă nu era evident, astfel de particularități comportamentale trădează o nepăsare față de pandemie.

Ai obosit să-ți mai pese, iar aici intră în ecuație „confirmation bias”. Când nu mai porți mască pe față sau începi să mergi la grătare cu prietenii, la un botez sau la o nuntă, în pandemie, este din cauză că vrei atât de mult să revii la normalitatea pe care ți-o aduceai aminte, încât găsești argumente ale acelei realități oriunde în împrejurimi.

Nu porți mască pentru că alții nu poartă mască.

Dacă toată lumea e la terasă, se îngrămădește în biserică sau stă la coadă la păcănele, te gândești că boala a dispărut. Pandemia nu mai există. Ți se „confirmă” că ai tot dreptul să fii relaxat în privința măsurilor de distanțare socială pentru că și alți oameni sunt. Ignori cu entuziasm realitatea medicală din țară, pentru că îți dorești atât de mult să o faci, încât vezi peste tot semne care îți confirmă că este normal să nu-ți mai pese de cazurile de coronavirus, de decese sau că spitalele riscă să nu mai poată primi pacienți.

Aproape ai crede că totul este despre tine. De ce să faci tu un efort minim și să nu te mai calci în picioare la mall pentru un tricou sau o rochiță nouă? De ce să nu mai intri în biserică? De ce să porți mască? Cine este statul român să-ți impună să-ți schimbi un pic tabieturile?

Perioada de izolare a reprezentat o sursă de stres și de incertitudine pentru un număr atât de mare de oameni, încât disperarea de a merge la un grătar sau la o terasă este aproape logică. În momente de tensiune și disconfort, oamenii caută familiaritatea, relaxarea.

Vor să facă ce făceau și anul trecut pe vremea asta. Dacă este sau nu alegerea corectă, contează mai puțin.

Știi care a partea cea mai tristă? Din punct de vedere științific, este nevoie de o dramă personală ca să înțelegi gravitatea unei probleme. Arunci o cantitate semnificativă de mâncare în fiecare săptămână pentru că nu te gândești la copiii care mor de foame în Africa, pentru simplul fapt că sunt departe de tine, nu pentru că ai fi exagerat de bogat. Doar în momentul în care vei avea un prieten apropiat sau un membru al familiei care ajunge pe un pat de spital în urma unei infecții cu Covid-19 vei înțelege că nu este o glumă, iar asta nu o doresc nimănui.

A greși este omenește, a persevera în greșeală e diabolic.

Când vine o furtună peste tine, poate îți intră apă în beci, poate îți ia viitura casa sau îți dărâmă un grajd. Un lucru este însă sigur: viața ți se schimbă radical și va dura un pic până când lucrurile vor reveni la normal. Diferența dintre o pandemie și o furtună ține însă de termenul de valabilitate.

Indiferent cât de tare plouă și cât de mari sunt pagubele, ești convins că mâine nu o să mai plouă. În cel mai rău caz, nu mai plouă săptămâna viitoare sau peste două săptămâni. Eventual, te uiți frumos la meteo și, de cele mai multe ori, ai o dată exactă pentru momentul în care va răsări soarele și pe strada ta.

Din păcate, în timp ce autoritățile ți-au impus o serie de restricții în pandemie, termenul de expirare al acelor restricții, în mod real, nu a fost niciodată foarte clar. În apărarea lor, nu știau exact cum va progresa numărul de cazuri, cum vor face față spitalele și nu numai. Ființele umane, la nivel fundamental, nu sunt foarte împăcate cu incertitudinea, iar coronavirus, înainte de toate, a fost despre incertitudine.

Până nu cad oameni pe stradă, iar un medic confirmă la TV cu o sinceritate suprarealistă că este vorba de un caz de coronavirus, o să obosești explicându-le oamenilor dragi că ar fi ideal să nu fim ignoranți față de această „nouă normalitate”.