Cosmin Gabriel Păcuraru: Molecula mea de gaz din aragaz

Autor: Cosmin Gabriel PĂCURARU, pentru contributors.ro

În aragazul nevestei se întâlnesc trei molecule de gaz. Acestea sunt: CH4 – Petrom, CH4 – Romgaz și CH4 – Gazprom. Adică două sunt produse în România de cele două companii care dețin peste 93% din producția de gaz natural și una importată de la ruși. Este adevărat că până acum câțiva ani, molecula importată era o raritate. Oricum, nevestei nu-i pasă!

Ordonanța 114 a făcut ca cele două molecule românești să fie mai rare, luându-le locul mult mai multe molecule de la Gazprom. Cum așa? Introducerea a fel de fel de impozite, taxe și restricții a făcut ca gazul românesc să fie scump și cel rusesc ieftin.

Asta înseamnă că muncitorul roman din industria gazeifera a muncit mai puțin, că a luat mai putini bani, că cele două firme românești au cam stat și teoretic au căștigat mai puțin, adică s-au plătit la stat taxe și impozite mai mici statului român. Dar să nu creadă cineva că molecula de gaz rusească a ramas netaxată și neimpozitată. Chestia este că acesti bani plătiți de noi, deoarece am aprins aragazul sau ne-am încălzit la centrala (CET sau de apartament), s-au dus în conturile Federației Ruse sau a Ungariei sau Ucrainei, țările prin care molecula de CH4 – Gazprom a ajuns în România.

Venirea la guvernare a PNL-ului a desființat această odioasă Ordonanță 114. Apropo, a avut cineva curajul să o citească? Eu am avut curiozitatea și am trecut prin mai multe stări: la început de uimire, cum au putut să scrie atât? Apoi de furie, dându-mi seama că PSD-ul ne-a luat de proști! Ultima stare a fost de stupoare: cum este posibil ca să existe atâta prostie și atâția trădători? Consider că este un lucru bun abrogarea acesteia.

Să revenim la cele trei molecule de gaz metan! Acestea sunt extrase din pământ, circulă prin niște conducte mari, după, prin niște concucte mai mici, după care vin în aragazul neveste-mii. Așa a fost „decretată” piața liberă. „Piața liberă” este reprezentată în România de două companii monopol care fac extracție, de o singură companie care gestionează transportul (Transgaz) și de două companii de distribuție (Engie din Franța și EON din Germania) care dețin monopol regional. Mai sunt și conductele prin care gazul rusesc ajunge in conductele românești ale Transgaz. Pentru simplificare, nu scriu despre stațiile de colectare – tratare – separare – presurizare – depresurizare – reglare ce aparțin Transgaz și operatorii de depozite de înmagazinare.

Cu alte cuvinte „piața liberă” este formata din doi producători și una – două firme importatoare, un transportator și doi distribuitori. La acestea se adaugă încă o pleiadă de firme de brokeraj, adică cumpără gaze ieftine de la acesti trei producători și le vând mai scump … Adică aceaste trei molecule de gaz mai sunt trecute prin niste firme care își adaugă un profit.

Uniunea Europeană consideră că acest mecanism „al pieței libere” apără consumatorul captiv de monopolul companiilor de extracție, statele nefiind să îl apere.

Cum este organizată piața?

Producția internă de gaze este dominată de două mari companii ce dețin peste 93% din producție (OMV și Romgaz) plus importurile ce au crescut în ultimii doi ani (de când a apărut Ordonanța 114) la 18% în luna aprilie 2020, de la 5% acum cinci ani. Toate cantitățile au fost transportate de monopolul Transgaz.

Distribuția a aparținut Regiei Autonome a Gazului, care în 2000 s-a divizat, două din societăți avănd obiect de activiate distribuția: Distrigaz Nord și Distrigaz Sud. Acestea au fost privatizate și astăzi aparțin a doua firma straine: Engie (fosta GdF) și Delgaz Grid (E.ON Germania). Mai sunt și 32 de companii minuscule de distribuție în câteva orășele și comune dar acestea acoperă un procent infim din piața de distribuție. Toate companiile de distribuție sunt monopol în arealul geografic pe care îl acoperă.

Astazi exista 76 de companii licențiate pentru piața en-gross de gaze. Acestea au ca surse de aprovizionare numai producătorii autohtoni ce constant pierd din piață și importatorii care își măresc cota de piață.

Delgaz Grid, fost EON, deține 57% din piață și are capital majoritar german 68%, restul de 32% fiind deținut de statul român prin Ministerul Economiei. ENGIE, fost GdF, deține 34% din piața de distribuție, are 51% din capital francez, 34% fiind deținut de statul roman și 11% de Fondul Proprietatea.

Trebuie să amintim că OMV are în acționariat, prin interpuși, Gazprom și Delgaz Grid și ENGIE sunt vechi parteneri de afaceri ai aceleași companii rusești.

Acum cinci ani, pe baza datelor găsite pe site-urile ANRE, ANAF și câteva site-uri specializate în furnizarea de informații financiar – contabile am tras concluzia că extracția de gaze era cea mai profitabilă, generând un profit de peste 1000 de miliarde de lei. Și astăzi este la fel, singura diferență fiind că și profitul transportatorului a crescut dar și cel al distribuitorilor.

Securitatea energetică și piața liberă

Liberalizarea pieței de energie, deci și a gazelor, s-a realizat conform directivelor UE, transpuse în legislația românească, încă din 2007 prin Legea 13 / 2007 și apoi prin Legea Energiei Nr 123 din 2012.

De atunci, situația geopolitică a zonei Mării Negre este complet alta și necesită o nouă abordare în vederea elaborării unei viitoare strategii energetice.

România are doar două companii care conteaza în extracție, un transportator și doi mari distribuitori. Este evident că acestea nu pot asigura o piață liberă, ceilalti operatori având cote de piață nesemnificative și gazele tranzacționate pe piața ce se declară liberă sunt de fapt gaze extrase tot de cei doi mari producători români sau importate din Rusia.

Prețul gazelor este dat de costurile de extracție sau prețul de import, de tariful de înmagazinare, tariful de transport și tariful de distribuție, la care se adaugă diverse taxe, impozite si accize calculate de ANRE și bineînțeles profitul companiilor.

Prin legislatia europeană de “deschidere” a pieței a fost înventată o nouă verigă din acest lanț al circuitului banilor dintre consumatorul final și producător. Este forba despre “furnizorii de energie”. Ce fac aceștia? Cumpără de la producători sau importatori, în cazul nostru gaz metan, pe care-l revând la consumator pe piețe regrementate, adică un fel de burse care au câteva produse ce se pot tranzacționa. Dacă în cazul energiei electrice lucrurile sunt puțin mai complicate, în cazul gazelor e simplu: avem această molecula de gaz: CH4 ce se poate vinde prin OPCOM sau Bursa Română de Mârfuri.

Noua “verigă” este definită în legislație ca “furnizor de energie” și nu este alceva decât un broker pe bursa de energie care are un birou și un calculator legat la sistemul informatic al pieței. Deci misiunea lui este să cumpere iefin și să vândă scump. Mai explicit: a mai fost inventată o verigă care-și adauga un adaos comercial care genereaza profit. Și mai explicit: au fost legalizati “băieții deștepti din energie”.

Dacă în bursă se pot manipula prețurile, aceste acțiuni fiind nepermise și amendabile, în OPCOM prin manevre maiastre, un furnizor (a se citi brocker de energie) sau mai mulți, prin înțelegere pot manipula prețurile fără ca cineva să-i traga la răspundere. Nu zic că se întâmplă, dar este posibil. Și mai explicit: acea moleculă de gaz extrasă de cei trei mari extractori (OMV, Romgaz și Gazprom) ce trece prin conductele transportatorului (Transgaz) și a distribuitorilor (Engie si Delgaz Grid – fostul EoN) mai trece și prin calculatoarele brokerilor pentru ca aceștia să-și facă un oarecare profit.

Prețul moleculei de gaz la consumatorul final cuprinde costul gazelor netaxate și netarifate, taxele de transport, înmagazinare și distribuție și taxele pentru serviciile menționate, plus taxele și accize percepute de stat, plus profiturile companiilor. Raportul este aproximativ unu la unu, cu alte cuvinte prețul real al gazelor este la jumătate din cât plătește consumatorul final. Domnul profesor Dumitru Chisăliță aprecia la un moment dat că în România nu există o metodologie bazată pe costurile reale în vederea fixării tarifelor de transport, înmagazinare și distribuție fapt ce este în defavoarea clienților finali.

Concluzii

Piața de gaze este una strategică și nu poate fi o piață liberă deoarece este monopolizată de șapte companii energetice. Produsele celor doua mari companii energetice de extracție românești din piața de gaze sunt tranzacționate de mai multe ori înainte de livrare, piața liberă fiind mimată în interesul distribuirii de profit către alte companii care se află sub o posibilă ocrotire politică.

Factorii care împiedică dezvoltarea pieței libere sunt: incertitudinea legislativă, intervenția politică, lipsa de diversitate a resurselor, monopolul de stat sau privat, lipsa de transparență a companiilor, în special a celor controlate de stat.

Creșterea prețului gazelor după „liberalizarea pieței” de acum puțini ani a fost rezultatul acțiunii autorităților, acestea neînțelegând că orice creștere de preț duce la scăderea cererii de gaze în piață. Apariția Ordonantei 114 a mărit pretul gazelor românești datorită taxării excesive.

Faptul că există o mare diferență între prețul intern al gazelor și prețul gazelor din import arată că piața, declarată liberă, a gazelor este mimată.

De asemenea importurile duc la scăderea producției interne, de aici rezultând scăderea veniturilor la bugetul statului, venituri provenind din redevențe, impozit pe profit, și impozitarea muncii.