The Economist: Ce ar însemna prăbușirea regimului iranian? Proteste cu mii de morți și răniți

Când protestatarii au ieșit în piețele și pe străzile Iranului, liderul suprem, Ali Khamenei, i-a întâmpinat cu gloanțe. După două săptămâni de scandări „moarte dictatorului”, milițienii aliați cu Gărzile Revoluționare și înarmați cu puști automate au sosit pe motociclete. Cu ajutorul lunetiștilor, au împușcat proprii concetățeni, țintind spre fețele și organele genitale ale acestora. Morgile sunt pline. Cadavrele în saci sunt îngrămădite pe trotuarele pline de sânge. S-ar putea ca mii de oameni să fi murit. Mii de răniți au fost arestați, unii fiind târâți din paturile de spital în celulele închisorii, cu un destin incert, scrie The Economist.

Acesta ar trebui să fie momentul care pune capăt celor 47 de ani de putere ai teocraților. Iranienii merită să trăiască într-o țară democratică și prosperă, nu în ultimul rând datorită curajului lor. Lumea ar avea de câștigat dacă Iranul ar înceta să mai fie o amenințare nucleară și un exportator de violență în Orientul Mijlociu și ar deveni o putere comercială tolerantă și stabilă. Dar protestele singure nu pun capăt tiraniei. Ce ar face o lovitură americană, luată în considerare de președintele Donald Trump, pentru a provoca căderea mullahilor? Și dacă regimul ar fi răsturnat, ce ar urma?

Conducătorii Iranului sunt nemiloși din cauza slăbiciunii lor. Nu au unde să se întoarcă și nu au nimic de oferit poporului lor în afară de violență. În țară, cetățenii iranieni trebuie să suporte o economie în declin, creșterea rapidă a prețurilor alimentelor, șomajul și agravarea sărăciei. În străinătate, regimul a fost umilit, deoarece forțele sale proxy din Liban, Siria și Gaza au fost înfrânte sau distruse, în mare parte de Israel, începând din 2023. Războiul de 12 zile de anul trecut a arătat că regimul nu a putut nici măcar să-și protejeze propriii comandanți și instalațiile nucleare. După ce a înăbușit protestele din anii precedenți, Khamenei a oferit uneori concesii, cum ar fi relaxarea codului vestimentar pentru femei. Luna aceasta, guvernul său a propus o indemnizație generală în valoare de 7 dolari pe lună, în speranța de a cumpăra furia publicului. Aceasta a fost întâmpinată cu derâdere.

Zilele următoare sunt pline de incertitudine și pericol. Protestatarii s-au retras de pe străzi, dar nimeni nu poate spune pentru cât timp. Cel mai sumbru rezultat ar fi ca regimul să rămână la putere, legat prin sânge, condamnând iranienii la o opresiune stagnantă și durabilă. De asemenea, ar fi rău ca Iranul să se prăbușească într-o violență și mai gravă. Destrămarea Iugoslaviei în anii 1990, invazia Irakului în 2003 și războiul civil din Siria oferă lecții dure despre cât de greu este să pui capăt deceniilor de represiune fără a provoca vărsări de sânge în masă. Separatistii kurzi, azeri, baluchi sau alții ar putea să se răzvrătească, iar Iranul ar putea să se afunde în haos. Adăugați prezența uraniului îmbogățit, a oamenilor de știință din domeniul nuclear și a extremiștilor religioși, și riscurile devin grave. Teama de ceea ce va urma poate explica de ce unii din Iran nu s-au alăturat până acum protestelor.

Între aceste două scenarii se află scenarii în care regimul se fragmentează. Poate că Gărzile Revoluționare îl vor înlătura pe liderul suprem. Sau o facțiune a gărzilor ar putea prelua puterea în numele poporului și ar putea căuta legitimitate prin tragerea la răspundere a facțiunilor rivale pentru recentele ucideri. Dacă ar fi așa, ar putea fi ajutați de armata regulată, care până acum a rămas deoparte. În orice caz, noii conducători ar putea încerca să încheie un acord prin care America să ridice sancțiunile în schimbul unor limite stricte asupra programului nuclear și a rachetelor balistice ale Iranului.

America ar putea încerca să dea o lovitură unui regim care a fost o rană deschisă pentru Washington timp de peste patru decenii. Săptămâna aceasta, Trump a amenințat mai întâi cu măsuri „foarte dure” împotriva Teheranului, în timp ce a cerut mai multe proteste, apoi a părut să se retragă – nu este clar dacă a fost o stratagemă sau din prudență. Dacă va ataca, opțiunea sa preferată ar fi cu siguranță un atac limitat. Poate că ar putea viza o decapitare politică, oarecum similară cu cea pe care a supravegheat-o recent în Venezuela, prin care detestatul Khamenei este destituit sau ucis. Sau America ar putea arunca bombe și rachete asupra unor locuri selectate din Iran, vizând probabil structuri asociate cu Gărzile Revoluționare.

Cu un risc mai mic, America ar putea contribui la încetarea blocării comunicațiilor impuse de regim, introducând ilegal kituri Starlink în Iran. Un semn că acest lucru este important este faptul că forțele de securitate îi vânează pe cei care se află deja în țară. Casa Albă acordă, de asemenea, sprijin tacit unei figuri a opoziției exilate, Reza Pahlavi, fostul prinț moștenitor, care a fugit din Iran când șahul a fost răsturnat în 1979. De la o distanță sigură, din Maryland, și el a îndemnat protestatarii să se ridice pentru a instaura democrația. În absența unei opoziții organizate în Iran, poate că țara ar putea restabili o formă de monarhie.

Cu toate acestea, doar trecerea în revistă a opțiunilor arată cât de greu va fi ca acțiunea americană să aibă succes. Dacă Trump ordonă lovituri aeriene, Iranul este înarmat cu o baterie formidabilă de rachete cu rază scurtă și lungă de acțiune care ar putea riposta în tot Orientul Mijlociu, ducând la o escaladare imprevizibilă – motiv pentru care țările din regiune avertizează împotriva unui atac american. O decapitare din aer ar necesita informații secrete extrem de precise împotriva unui adversar care este avertizat în prealabil. Chiar și după dispariția ayatollahului, un acord de tip Caracas cu Gărzile Revoluționare este puțin probabil să creeze o stabilitate durabilă, deoarece iranienii îndurerați vor tânji după răzbunare împotriva generalilor care au atâta sânge proaspăt pe mâini.

Noua ordine mondială

Miza este extrem de mare. Odată cu venirea lui Trump la putere, vechile certitudini geopolitice se destramă. Preocuparea lui nu va fi niciodată respectarea dreptului internațional și nici promovarea unui club al democrațiilor liberale. Dar, chiar dacă Iranul este abandonat de aliații săi, China și Rusia, el este mai dispus decât orice alt președinte american recent să aducă schimbări majore dacă consideră că acestea vor spori influența Americii și propriul său prestigiu. Fiecare intervenție este un test pentru a vedea ce fel de lume va crea.

Odată, fiecare revoltă populară părea să anunțe nașterea unei noi democrații. Din păcate, după eșecurile primăverii arabe, nu mai este ușor să ne imaginăm că drumul Iranului ar putea fi atât de simplu. Speranța este totuși că, în timp, prăbușirea regimului va favoriza poporul curajos al Iranului, care a dovedit încă o dată că este cea mai mare binecuvântare a țării sale.