Anca Sandu: Spațiul public din buzunar

În Noua Lume a rețelelor de socializare, distincția clasică dintre spațiul privat și spațiul public s-a alterat. Deși au părut inițial gândite ca un spațiu în care poți să împărtășești cu cei cunoscuți păreri, gânduri, fotografii – aspecte inerent private -, informațiile postate nu păreau să aparțină clar nici unei sfere. Așadar, discutăm despre niște spații virtuale care ocupă un teritoriu care nu e nici public, nici privat. Informație intrinsec privată ajunge de facto publică. [1]

Dihotomia dintre public și privat (sau lipsa ei) a devenit din ce în ce mai importantă din momentul în care informațiile publicate de utilizatori au început să fie folosite și pentru alte scopuri: de către angajatori (recrutări ori demiteri), sau în instanțe, în procese în care informația postată avea un caracter decisiv, asta presupunând că putea fi admisă ca probă. De altfel, în România, există încă din 2013 o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care spune că Facebook este un spațiu public, indiferent de mărimea audienței sau de setările de audiență (privacy) folosite, cât timp postarea poate fi distribuită de către prieteni. Între timp, felul în care Facebook funcționează s-a modificat de multe ori – în prezent, un utilizator poate dezactiva distribuirea postărilor sale. Clasificarea acestei sfere rămâne însă publică.

De ce e important? Pentru că, măcar la nivel teoretic, obligă utilizatorul la puțin mai multă atenție față de ceea ce publică pe rețele, fapt care duce la o normare a comportamentului măcar în online, dacă nu și a celui din viața reală – altfel, există consecințe. Vizibile și tangibile.

Anchete epidemiologice digitale

O banalitate: pandemia de Sars Cov 2 ne-a schimbat viețile. Ceva ce nu e (încă) banal: luăm parte involuntar la cel mai mare experiment de sănătate publică din lume. Ca o consecință, suntem martori la transformarea digitală accelerată a serviciilor de sănătate publică.

În încercarea de a eficientiza anchetele epidemiologice, câteva guverne au încercat soluția aplicațiilor mobile de monitorizare a contactelor (contact tracing mobile apps). În Uniunea Europeană, cincisprezece țări au adoptat astfel de soluții, însă ultimele date referitoare la ratele de instalare furnizate de Consiliul Europei sunt mai mult decât grăitoare: în UE, cea mai mare rată de adopție a unei astfel de aplicații este în Spania, unde 18% dintre utilizatorii de Android au instalat Radar Covid. Rata de adopție nu a fost uniformă în toate țările unde astfel de instrumente au fost puse la dispoziția publicului. [2] Iar cu cât mai puțini utilizatori folosesc aceste aplicații, cu atât ele devin mai ineficiente.

În țările unde rata de adopție a fost mai mare (Islanda, Marea Britanie), analizele arată că sistemul funcționează. Pentru fiecare caz confirmat, aplicațiile au trimis mai multe notificări față de sistemul manual de anchetă, iar cei care au intrat în contact direct cu o persoană ulterior confirmată pozitiv s-au carantinat mai repede cu o zi, în medie, față de cei care nu au utilizat aplicația. [3] Sigur că în orice sistem pot apărea erori, iar majoritatea țărilor au preferat să se folosească aplicațiile complementar metodelor clasice.

Însă fenomenul merită mai multă atenție – de ce utilizatorii nu și-au instalat în număr mai mare aceste aplicații?

Ce nu știi nu te rănește

Dincolo de discuția despre accesul efectiv la tehnologie și la conexiuni de Internet stabile, discutăm despre niște soluții tehnice care ar fi ușurat munca tuturor. Mai ales a autorităților, care nu ar mai fi avut nevoie de resurse imense pentru anchetele epidemiologice. Cetățenii-utilizatori ai acestor aplicații ar fi aflat mult mai repede că au fost lângă cineva bolnav și, în mod ideal, s-ar fi izolat și testat mai repede.

Pentru aplicațiile care folosesc sistemul Google/Apple Exposure Notification, principiul de funcționare e simplu: prin Bluetooth se trimite un cod unic generat aleatoriu către dispozitivele aflate suficient de aproape (la mai puțin de doi metri distanță pentru mai mult de cincisprezece minute, conform definiției). În cazul în care cineva devine pozitiv, aplicația trimite o alertă către utilizatorii cu care a intrat în contact (și care au avut telefonul la ei în acel moment). Google și Apple (spun că) nu colectează nici un fel de date personale în acest proces. Și, cu toate astea, rata de adopție încă nu e suficient de mare.

Intră foarte mulți factori în joc – comunicarea publică a autorităților pe acest subiect, gradul de digitalizare și familiarizare cu modul în care funcționează aplicațiile, gradul de încredere în tehnologie. Dincolo de toate astea, factorul uman – sigur că trebuie să afli atunci când ai stat lângă cineva confirmat, însă chiar vrei să afli? Te oferi benevol și voluntar în experiment sau nu?

Vă puteți imagina următoarea scenă pur ipotetică: cetățean de bună-credință, cu aplicație instalată și chemat de o instituție oarecare la ghișeu. Stă la coadă mult prea mult timp, mai distanțat decât în modelul claie-peste-grămadă, dar nu chiar la doi metri de ceilalți. Primește notificarea cum că e contact direct al cuiva diagnosticat cu Covid 19. Cortina cade.
Da, scenariul e unul exagerat. Ce-l face însă imposibil în România e doar faptul că nu există o astfel de aplicație disponibilă.

Nu e vorba doar de privacy, sau de soluții punctuale pentru probleme punctuale. Absurdul situației vine tocmai din lipsa de digitalizare uniformă. Același stat ți-ar pune la dispoziție o soluție digitală pentru a te pune la adăpost de pandemie, apoi te-ar chema la ghișeu, în loc să ofere o soluție contactless de a primi informații de la cetățeni (oricare, de la e-mail la platforme integrate la porumbel călător), cu efecte directe asupra vieții tale, cel puțin pe termen scurt (carantină și testare).

Cu ce rămânem

Dar de unde știe telefonul tău că te-ai văzut cu mine? La final, poate că e complicat să explici cuiva care nu e tehnic cum funcționează tehnologia. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne ferim de discuțiile de acest gen. Sceptici vor exista mereu, însă lucrurile fără de care nu ne mai putem trăi viața azi au încă mult prea multe enigme. Da, se rezolvă totul cu o căutare pe Google, dacă într-adevăr vrei să afli mai multe. Însă natura umană e inerent comodă, iar rezistența la nou e absolut naturală. Website-ul Radar Covid, că tot vorbeam de Spania mai devreme, merită vizitat mai ales de către vorbitorii de spaniolă, e un exemplu excelent, ușor de citit și cu explicații pe înțelesul tuturor.

Costurile cu care digitalizarea vine la pachet nu trebuie neglijate. Dincolo de costurile financiare evidente, sau de cele care presupun creșterea abilităților digitale ale cetățenilor. Mai ales când știrile despre încălcări ale securității datelor (data breaches) apar frecvent, iar părțile implicate se ascund în spatele unor comunicate de presă seci, la finalul cărora angajamentul pentru protecția datelor e susținut cu ardoare. În momentul de față, mai contează prea puțin ce companie a fost afectată și de ce – contează la cine ajunge știrea. Și e foarte complicat să comunici proactiv într-o zonă care e de preferat să rămână cât mai ascunsă cu putință. Riscurile la nivel subiectiv rămân aceleași și atunci când cel care gestionează datele e guvernul, nu o companie privată care a creat un produs gratuit unde poți să uploadezi poze și statusuri fistichii.

Nu știm câți dintre utilizatorii de Facebook au utilizat și aplicații de contact tracing. Din cel mai recent raport Hootsuite, reiese că doar 0.7% dintre utilizatorii de Facebook nu mai folosesc nici o altă rețea de socializare, la nivel global. [4] De altfel, conform aceluiași raport, nici o rețea de socializare nu trece de 1% din utilizatori care să nu mai folosească și altă rețea. Singura care atinge acest prag e Youtube. În spațiul european, cifre pentru aplicațiile de contact tracing, în afară de ratele de adopție furnizate de Consiliul Europei, nu există.

Merită menționat și că, la nivel global, au existat și alte strategii de a crește adopția pentru astfel de aplicații, inclusiv descărcarea lor obligatorie la intrarea în țară (Coreea de Sud), includerea unor altor beneficii în aplicație (posibilitatea de a comanda teste, recomandări și jurnale de simptome – Marea Britanie), sau alerte guvernamentale care să informeze utilizatorii despre existența aplicațiilor (Canada). [5]

Dezbaterea, după cum se vede, are mult mai multe nuanțe decât diferențierea între spațiu public și privat. E vorba despre identități (digitale sau nu), despre acțiuni online cu consecințe offline, despre asumarea unor riscuri atât la nivelul decidenților politici, cât și la nivelul cetățeanului. E un scop absolut onorabil să încerci să oprești răspândirea unui virus prin metode digitale, însă costurile care vin la pachet trebuie măsurate foarte atent. Și nu mereu avem suficient timp ca să ne gândim la de ce facem ceea ce facem online.

Dar poate ar trebui.

În Centru este un proiect Digital Communication Network și Forum Apulum, sprijinit de Friedrich Naumann Foundation.
Puteți asculta podcastul “În Centru”, realizat de Teodor Tiță, pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts sau aplicația dvs preferată.

NOTE_________

1 Jacquelyn Burkella, Alexandre Fortiera , Lorraine (Lola) Yeung Cheryl Wonga and Jennifer Lynn Simpsonb, “Facebook: public space, or private space?,” Information, Communication & Society 17, vol. 8, 2014, 974–985, http://dx.doi.org/10.1080/1369118X.2013.870591.

2 Contact Tracing Apps, Council of Europe, ultima accesare în 3 aprilie 2021, https://www.coe.int/en/web/data-protection/contact-tracing-apps.

3 Dyani Lewis, Contact-tracing apps help reduce COVID infections, data suggest, Nature.com, ultima accesare în 4 aprilie 2021, https://www.nature.com/articles/d41586-021-00451-y.

4 Digital 2021. April Global Statshot Report, Hootsuite, Data Reportal, p. 60, ultima accesare în 26 aprilie 2021, https://datareportal.com/reports/digital-2021-april-global-statshot.

5 Emily Seto, Priyanka Challa, and Patrick Ware, Adoption of COVID-19 Contact Tracing Apps: A Balance Between Privacy and Effectiveness, Journal of Medical Internet Research 2021;23(3):e25726, doi: 10.2196/25726