Andrei Mușetescu: Despre nevoia de proiecte de țară

Cred că este dezirabil ca Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) în curs de finalizare, cel puțin ca propunere a României, să relanseze și dezbaterea publică referitoare la proiectele de țară. Includerea PNRR, ca resursă suplimentară, în contextul mai amplu și cu orizont de timp mai îndelungat al proiectelor de țară este legitimă datorită necesarei compatibilități a celor două. Astfel, PNRR, fără a își dilua sau pierde statutul propriu, ar trebui valorificat, continuat și amplificat prin proiecții ambițioase și realiste ale României anilor 2030 și 2050.

Dacă aserțiunea introductivă este corectă, o consecință imediată cred că o reprezintă impasul generat de stadiul incipient de elaborare a proiectelor de țară. Ceea ce ar trebui să ofere reperele strategice de ordin superior pentru programele sectoriale se află într-o stare de subdezvoltare costisitoare și cu potențial semnificativ de limitare dramatică a dezvoltării viitoare a țării.

Proiectele de țară nu reprezintă sarcini banale și simple în niciuna din etapele lor (cadru de referință și obiective strategice; operaționalizare: programe concrete, indicatori de performanță intermediari și finali; implementare, monitorizare, evaluare). Deși se referă la un alt moment istoric, cred că următoarele afirmații ale lui Lech Wałęsa  și Adam Michnik, inspirate de o zicală poloneză, își păstrează neștirbită actualitatea:

”Pentru a trece de la capitalism la comunism nu e greu – e suficient să naţionalizezi şi să-i bagi pe patroni la puşcărie. Invers, ca să treci de la comunism la capitalism e mult mai complicat. E ca în cazul ciorbei de peşte: o poţi obţine dacă ai peşte, dar, după aceea, nu mai poţi face peşte din ea …”[1]

”… «În ce constă diferența dintre un acvariu și o supă de pește?» …

«Din acvariu se poate face o supă de pește, dar dintr-o supă de pește nu se poate face un acvariu. Practic, toată această transformare – de la comunism la democrație, de la un sistem plin de ordine venite de sus către o economie de piață – reprezintă tocmai această transformare a supei în acvariu.» …”[2]

Complexitatea, interdependențele și condiționările reciproce, timpii lungi de confirmare a schimbărilor în bine autentice, substanțiale și nereversibile reprezintă argumente suplimentare pentru urgența temei în discuție.

Proiectarea viitorului dezirabil, orientat de valori, principii și aspirații pozitive, este necesară și există țări care s-au angajat deja pe această cale. Ceea ce se întâmplă astăzi, de exemplu, în tot mai multe industrii reprezintă o adevărată ruptură față de ceea ce erau până nu de mult considerate producție și produse de vârf. Această a patra revoluție industrială reconfigurează inovația tehnologică, producția mașinilor și echipamentelor industriale și utilizarea acestora. Iar pentru a contribui și a valorifica beneficiile este nevoie de o populație – în sensul cel mai cuprinzător al termenilor – sănătoasă, educată, prosperă și, atât cât e omenește posibil, optimistă.

Pentru a putea atinge aceste ținte și a evita decuplări costisitoare[3] cred că proiectele de țară reprezintă un imperativ major al prezentului. Desigur, nu și singurul.

Proiectele de țară în educație, sănătate, economie, justiție și administrație publică (inclusiv pe dimensiunea controalelor și contraponderilor) reprezintă structura de rezistență a tuturor celorlalte. Ar fi însă o eroare dacă s-ar crede că doar după finalizarea primelor ar trebui să fie începute celelalte. Dependența și influențarea reciprocă reprezintă doar câteva aspecte ale dificultății menționate anterior. Există cred cel puțin două argumente în favoarea unei abordări concomitente și integrate:

• este dificil de imaginat un domeniu trainic de excelență, oricare ar fi acesta, atunci când starea celorlalte este precară;
• succesele dintr-un domeniu au efecte pozitive, directe și indirecte, imediate sau manifestate mai târziu, asupra multor altora, dacă nu cumva chiar asupra tuturor celorlalte; de asemenea, pentru că nu există izolare și autonomie deplină, eșecurile se propagă și influențează negativ atât situația de ansamblu cât și fiecare alt domeniu în parte.

De exemplu, reducerea abandonului școlar, tratată în PNRR ca o direcție de acțiune prioritară în educație, nu reprezintă sarcina exclusivă a sistemului de învățământ și nu poate fi realizată cu adevărat doar în interiorul acestuia. Abordarea acestei probleme fără menționarea, chiar și numai la modul general, a cauzalității sale multiple (economică, socială, culturală) precum și setul de măsuri/ investiții avute în vedere (mecanism de avertizare timpurie, scheme de granturi, program de burse punte pentru liceu) cred că arată că PNRR nu conține proiecte de țară ci doar schițe preliminare și parțiale ale acestora.

Fără a reprezenta o temă dominantă a agendei publice, proiectele de țară nu sunt complet ignorate. Din păcate, însă, le este atribuit prioritar un rol decorativ și declarativ, de „îmbogățire” vizionară și patriotică – în realitate, una din manifestările frecvente, și nocivă ca oricare alta, de fals patriotism – a unor declarații de intenție ce nu produc, însă, efectele așteptate și necesare: angajamente și responsabilități asumate, programe și rezultate concrete. Astfel de menționări publice, în documente cu pretenții programatice sau în simple declarații cotidiene, nu reduc dezechilibrul dintre nevoia reală și urgentă de autentice proiecte de țară și penuria răspunsurilor competente și convingătoare.

Cred că marginalizarea proiectelor de țară tinde să devină un obstacol suplimentar pentru reconstruirea credibilității acestora. Proiectele de țară par să fie victime fără vină și să împărtășească soarta amară a altor teme precum reformă, interes național, voință politică sau pact național[4], uzate datorită unei tenace și îndelungate proaste utilizări. În aceeași categorie pot fi încadrate și guvernele din umbră sau departamentele de specialitate ale partidelor, multe abandonate practic astăzi după ce au devenit veritabile potemkinade.

Dacă, dimpotrivă, lucrul e bine făcut (Tadeusz Kotarbiński), cele enumerate anterior și altele își pot (re)dobândi relevanța, valoarea și eficiența. De asemenea, încrederea și sprijinul public.

Degradarea statutului proiectelor de țară datorită marginalizării și reducerii la stereotipuri verbale, la obligații rituale îndeplinite prin formule golite de conținut, la limbuție politicianistă – de altfel, nu atribut exclusiv al unor politicieni – și „cârlige” electorale este neîndoielnic nefastă.

Nu poate fi contestă necesitatea gestionării treburilor curente, multe din ele complicate sau aflate, din motive diverse, într-o situație critică. Dar premisa proiectelor de țară o reprezintă starea actuală nesatisfăcătoare. Astfel, concentrarea atenției și resurselor pe menținerea sistemului în stare de funcționare în parametrii săi actuali nu reprezintă o soluție nici măcar pe termen scurt. Pentru că disfuncționalitățile produc efecte negative ce depășesc tot mai mult capacitatea de intervenție și rezolvare. În consecință, declinul continuă, iar decalajele interne și externe se măresc.

În acest context, cred că investițiile în lărgirea și modernizarea infrastructurii – cu siguranță necesare în toate domeniile, dar nicidecum singurele sau cele mai importante criterii de evaluare – nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor structurale de performanță și competitivitate. Pentru funcționalitatea la parametri înalți e nevoie de mult mai mult, e nevoie – afirmație citită undeva – să se investească și în minți și suflete, nu doar în betoane!

Am menționat anterior reducerea abandonului școlar și ceea ce cred că sunt limitele PNRR în această privință. Voi continua cu un alt exemplu referitor, de asemenea, la învățământ. Dar care este cred valabil și pentru sănătate, administrație, justiție, cultură, cercetare științifică, industrie, agricultură, energie, transporturi, mediu, sport, etc.

Este legitim obiectivul de a avea rapid numai grădinițe, școli și universități noi sau renovate și dotate cu tot ceea ce este necesar. De aceea, investițiile în clădiri și tehnică didactică sunt justificate. Dar ele nu sunt suficiente. O școală frumoasă atrage și reprezintă un semn de respect pentru elevi și profesori. Dar investițiile doar în infrastructură nu garantează și îndeplinirea obiectivului esențial și anume o educație de calitate, performantă și competitivă la toate nivelurile și în majoritatea/ toate unitățile de învățământ. Profesorii incompetenți sau necinstiți produc efecte negative semnificative și de durată chiar și în cele mai moderne școli sau universități. De aceea, limitarea drastică și, într-o perspectivă nu îndepărtată, eliminarea imposturii din învățământ reprezintă o țintă centrală și predominant nemonetară a proiectului de țară în educație.

Tratarea cu seriozitate a proiectele de țară este obligatorie în toate etapele, de la elaborare până la finalizare. În același timp, sunt convins că nu ar trebui să li se atribuie un statut excesiv și nu ar trebui transformate în dogme. Pentru a își păstra rolul pozitiv, este în egală măsură necesar ca proiectele de țară să rămână deschise, să permită evaluări substanțiale exigente și, pe această bază, corecții. Statutul proiectelor de țară nu este periclitat de reflecția critică autentică, căreia cred că îi este străină orice tentație demolatoare.

Proiectele de țară presupun activități de durată, caracteristică ce reprezintă o vulnerabilitate potențială importantă. De asemenea, în niciuna din fazele lor, proiectele de țară nu oferă și nu ar trebui să pretindă că oferă răspunsuri definitive în toate necesarele detalii operaționale. Stabile ar trebui, în schimb, să fie valorile și obiectivele generale și de etapă pe care se poate construi ceva durabil și performant. Construcția însăși va necesita permanente evaluări, corecții și introducerea unor elemente noi, fără a fi înlocuite, ignorate sau periclitate principiile și obiectivele în expresia lor generală.

În acest context, cred că este utilă formularea unor cerințe pentru protejarea proiectelor de țară de neîncredere și contestare:

• criterii exigente, controlabile și obiective – ceea ce, succint spus, înseamnă majoritar măsurabile, cantitative – de evaluare a performanțelor (individuale, departamentale, etc.) în derularea proiectelor de țară; un efect salutar ar fi, sper, și temperarea (auto)glorificărilor sau demonizărilor neîntemeiate;
• criterii exigente și obiective de măsurare a rezultatelor (termenele intermediare și rezultatele de etapă reprezintă instrumente eficiente de corectare și legitimare a proiectelor de țară);
• termeni de comparație exigenți, naționali și internaționali;
• mecanisme de corecție, completare și optimizare;
• garanții de stabilitate și continuitate pe termen scurt, mediu și lung.

Ion Luca Caragiale scria următoarele într-un articol din 1896:

„Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult.”

Există și o continuare. Pe care aș dori să o putem citi și accepta în anul 2021 și în viitor, fără intenția vanitoasă și ridicolă de a-l corecta sau admonesta pe Caragiale, într-o cheie diferită de cea întristat ironică originală:

„Asta e frumos din parte-ne – să lăsăm încolo orice modestie; căci este ştiut că din discuţie răsare scânteia adevărului.”[5]

NOTE:

[1] Lech Wałęsa: Interviu acordat ziarului Le Monde, 12 decembrie 2005, Dilema veche, anul III, nr. 103, 13-19 ianuarie 2006

[2] Adam Michnik: Conferință susținută împreună cu Andrei Pleșu la Forumul Internațional al Societății Civile din Europa Centrală și de Est, București, 27 – 28 noiembrie 2014, în Stela Giurgeanu: Noi și societatea civilă, Dilema veche, anul XI, nr. 564, 4-10 decembrie 2014

[3] Cred că apartenența la UE a reprezentat și reprezintă pentru țara noastră un factor de dezvoltare important. Evoluția produsului intern brut pe locuitor în România și în țările din regiune care nu sunt membre ale UE exemplifică riscurile pe termen mediu și lung ale decuplării. Pentru a evita triumfalismul, este util să examinăm și statisticile referitoare la evoluția PIB-ului pe locuitor în România și celelalte țări membre UE din regiune. Din această dublă perspectivă cred că concluzia corectă este următoarea: ultimii 15 ani nu au fost în totalitate irosiți, dar nici nu a fost valorificat întregul potențial de dezvoltare.

[4] Este evidentă, cred, legătura între proiectele de țară și pacturile politice. Elaborarea proiectelor de țară nu poate fi un monopol al politicului. Dimpotrivă, cu cât participarea e mai amplă și mai variată, cu atât probabilitatea de succes e mai mare. Cerințe precum competența, buna credință și patriotismul faptelor, nu al vorbelor, sunt, fără îndoială, obligatorii. Pentru ca proiectele de țară să nu rămână literă moartă și să nu fie vulnerabile – în ceea ce privește obiectivele strategice, nu neapărat fiecare detaliu operațional în parte, cu condiția să fie într-adevăr doar detalii – atunci când se schimbă partidul de guvernământ, este nevoie, însă, de ratificări politice de durată, de acorduri politice explicite și angajante.

[5] I. L. Caragiale: Câteva păreri, în Publicistică și corespondență, Editura „GRAI ȘI SUFLET – CULTURA NAȚIONALĂ”, București, p. 123