Mihai Maci: Școala noastră – ce-am făcut cu ea?!

Undeva, în provincie, la marginea unui oraș, într-o școală primară de cartier periferic sau într-una din ruralul abandonat are loc o inspecție – la clasa a II-a – la o oră de Aritmetică, Matematică sau cum i-o spune acum. Copiii, mulți dintre ei peste vârsta normală de 8 – 9 ani, nu doar că nu știu să facă operații matematice simple (adunări și scăderi) dar nu sunt în stare nici măcar să recunoască pe tablă sau în manual numerele și semnele operațiilor. Cei mai mulți dintre ei frecventează școala aleatoriu (familiile ”împingând” câte ceva – prestând chiar și muncă fizică pentru director – ca să li se treacă cu vederea absențele), iar părinții lor nu au nici un interes pentru educație (întrucât știu, din experiență, că – în viața asta – doar capacitatea ”de-a te descurca” și ”norocul” fac legea). Inspecția e anunțată, directorul cheamă învățătoarea și îi explică – ferm și fără a face economie de amenințări – că ”ora” trebuie să se încheie cu bine, că ”reprezentatul Inspectoratului” trebuie să plece cu convingerea că ”se face tot posibilul” și, chiar și-ntr-un asemenea mediu, pot exista ”performanțe”. Evident, la toate acestea se vor adăuga – ”din partea conducerii” – și inevitabilul ”protocol”, și câteva ”mici atenții”.

Lucrurile acestea sunt imperativ obligatorii, dat fiind că, altfel, se va pune pune problema desființării școlii, vor dispare posturile (inclusiv al învățătoarei) și – asta directorul n-o mai spune – chiar dacă el, personal, ”se va aranja”, în mod cert nu va mai fi director. Învățătoarea e, cum se spune, ”între ciocan și nicovală”, adică între presiunile directorului și starea – pe care o cunoaște bine – a elevilor. Ce să facă? Se gândește la câteva exerciții simple, dintre care – pe unele – le va face (ea) la tablă și clasa le va recita cu voce tare, pe altele le vor face câțiva elevi, aleși pe sprânceană. Pentru a nu fi ”probleme”, directorul se ocupă de ”mobilizare”: cheamă părinții, îi amenință, îi flatează, le scade din ”datorii”, în fine, se asigură că la ”ora” în cauză vor fi cât mai mulți elevi. Învățătoarea repetă lecția ca pe o piesă de teatru: îi pune pe elevi să recite cu voce tare ”patru plus cinci fac nouă”, în vreme ce ea scrie cifrele pe tablă. O dată, de două ori, de douăzeci de ori. Le desenează cifra 4 pe o foaie și le-o dă pentru acasă cu indicația de a repeta cuvintele rostite în clasă atunci când văd semnul în cauză pe tablă. Mai face câteva asemenea operații, punându-i de fiecare dată să recite și dându-le ca semn de recunoaștere desenul primei cifre. Celor câțiva aleși – cei mai buni din clasă – le scrie pe tablă (și-i pune să copieze în caiet) câte un exercițiu simplu (altul pentru fiecare) apoi le cere ca, acasă, să-l scrie zilnic de câte douăzeci de ori. Dresajul acesta se repetă, invariabil, cu cei prezenți, pe parcursul unei întregi săptămâni. Vina și ziua inspecției, iar inspectorul apare – bonom, dar dezinteresat – însoțit de director. Acesta din urmă recită onctuos clasicul discurs cu ”copiii, viitorul nostru”, urechează patern unul – doi elevi, laudă o fată și pleacă, lăsându-l pe inspector la oră. ”Doamna” se apucă de citit catalogul (ca să mai treacă timpul), face aprecieri vagi asupra unui elev sau altul și – în cele din urmă – își începe lecția. Scrie pe tablă: 4 + 5 = 9 și întreabă: ”ce avem noi aici?” Pădure de mâini pe sus. Alege un elev oarecare și acesta recită dintr-o suflare: ”patru-plus-cinci-egal-nouă”. Bravo! Următoarea operație. Și tot așa. Apoi vine la tablă premianta clasei (bineînțeles, inspectorul nu știe de cine e vorba), care scrie pe tablă o operație. Știe și s-o citească! Apoi alții, care, cu o grafie aproximativă caligrafiază ceea ce repetaseră de sute de ori acasă. Ei nu știu să citească cifrele, dar – sub pretextul că explică clasei – o face învățătoarea. O observație mai ”amăruie” stârnește atenția, o glumă (la momentul potrivit) ”destinde atmosfera” și, finalmente, ora ”se încheie cu bine”, iar elevii – eliberați – o tulesc în curte. Pe drumul spre cancelarie, inspectorul îi spune câteva cuvinte de laudă, dar (așa trebuie) îi face și câteva observații învățătoarei și, înainte de-a intra ”la direcțiune”, se despart amiabil. S-a prins – sau știe – inspectorul de ce ce-a fost vorba? Cel mai probabil da. Din poziția lui are o vedere relativ panoramică asupra școlilor; din presă și din discuțiile între prieteni (ai lui și ai copiilor lui) știe cum stau lucrurile în școlile rurale și-n cele de periferie. Dar… mai are câțiva ani până la pensie și, pentru a profita de salariul de inspector, ”nu vrea să aibe probleme”. Mai sus de el sunt ”autoritățile locale”, care au un cuvânt greu de spus în numirea inspectorilor, și ”dacă iese prost în raportări”, se va lăsa ”cu capete tăiate”. Și mai sus e Ministerul și varii comisii care cer – tot  timpul – ”rapoarte”, ”fișe centralizate”, Excel-uri și varii tabele numai cu ”performanțe”. Nu e bine să le dai ”eșecuri”, dat fiind că și ”cei de sus” ”raportează mai departe”. Și, apoi, e presa, care – cum bine se știe – face scandal din orice. Nu suntem noi, școlile din oraș / județ, Inspectoratul și orașul / județul cei mai răi din țară! Ideea e că ”lucrurile au mers bine”, ”toată lumea și-a făcut datoria”, ”raportul” se poate încheia satisfăcător (sigur, și cu niște observații, relativ neutre) și s-a mai terminat o inspecție. În realitate, despre ce-a fost vorba? Un play-back generalizat: toată lumea ”s-a făcut că face ceva”: elevii că citesc de pe tablă sau că rezolvă exerciții, învățătoarea că ține o oră, directorul că-și laudă școala, inspectorul că urmărește lecția, funcționarii că ”dau mai departe” ”cifrele obiective”. În fapt, nimic nu era adevărat. În toată afacerea, singurele lucruri ”cinstite” erau ”protocolul” și ”mica atenție”. În realitate, ”știm toții cum merg lucrurile”. Ce putem face? Dacă nu întreținem iluzia realului, se va prăbuși totul. Și, ca-ntotdeauna când se prăbușește ceva, ”cei de sus” mai au o șansă; dar cei ”cei de jos” vor fi îngropați sub dărâmături.

Aceasta e starea reală a celei mai mari părți a școlii românești (de la grădiniță la doctorat) în anul de grație 2023, în care un președinte – mai absent din lume decât elevii ce nu vin la ore – pretinde să dea ”un pachet de Legi ale Educației” pe care, cel mai probabil, nu le-a citit și al căror conținut nu-l interesează. Așa-zisele lui ”Legi” nu vor rezolva nimic, dat fiind că – nepornind de la problemele reale ale școlii și ale societății – nu au menirea de-a rezolva ceva. Ele nu sunt nimic altceva decât expresia puterii unui om îmbuibat de sine însuși și care, de la înălțimea funcției sale, crede că poate orice. Inclusiv să-și bată joc de școală și de lege. Oricât de mult rău vor produce în viitorul apropiat – dezorganizând ultimele resturi ale învățământului – problema adevărată nu sunt aceste ”Legi”, ci curenții subterani care se adună și se învălmășesc sub pojghița lor. Mai devreme sau mai târziu – eu unul cred că destul de devreme – aceștia vor izbucni la suprafață. Și atunci, pentru cei mai mulți dintre noi, totul se va schimba. Dintr-o dată, speriindu-ne, deși semnele sunt – de mult – aici.

Despre ce e vorba? Astăzi, școala românească arată exact ca industriile lui Ceaușescu în 1990: e aici, masivă, în fiecare sat, cu universități în fiecare municipiu reședință de județ, cu Inspectorate și Case ale Corpului Didactic, cu metodiști și ”materiale auxiliare”, încadrând – cel puțin teoretic – toți copiii de până la 16 ani și preluându-i (iarăși teoretic) cam pe jumătate din ei în ”învățământul superior”. În fapt, o știm cu toții – la fel ca industriile lui Ceaușescu – ceea ce produce această școală e de o calitate atât de joasă încât nu are nici o funcție socială: copii dintre care o mulțime nu știu, la propriu, să citească, alții care abia descifrează literele, cifrele și operațiile, adolescenți care – în afara de papagaliceala pentru ”testări naționale” – nu au idee de nimic, absolvenți de Liceu care n-au citit nici o carte (căci pentru Bacalaureat se învață ”esee”), studenți incapabili să scrie o jumătate de pagină de text, licențe, dizertații și doctorate copiate de-a valma, pe care nu le citește nimeni (toate comisiile fiind cu ochii pe ”protocol”), ”module pedagogice” și DPPD-uri în care ceva mai ridicol și mai grotesc decât vrăjitoria e vândut ca ”știință” (și încă universală!), masterate pe care nu le (mai) frecventează nimeni – că doar se face cercetare, nu predare! – dar pe care le absolvă toți, oferte de doctorat (evident, contra taxă, plus niște ”suplimente”!) pe care, în cele din urmă, le scriu ”electronii liberi” ai departamentelor (în speranța unei titularizări), hârțogărie nesfârșită și cu totului inutilă, sporirea ”personalului administrativ” și bătaia – fără nici o regulă – pentru funcții. La capătul tuturor acestora ce se află? Elevi complet analfabeți sau semi-analfabeți, profesori care n-au mai citit de decenii o carte, școli care arată precum dispensarele anilor 2000 (dar pe care le însuflețește veselia copiilor), universități ce sunt focare de impostură și, mai presus de toate, de jos până sus, ”căpușele”: piramidele de putere. Azi știm cu toții cum arată lucrurile; ceea ce e cel mai sinistru e faptul că mâine vom suspina cu toții după vremea în care ”în fiecare sat și în fiecare cartier era câte o școală”, în care profesorii ”făceau carte” și ”erau severi”, în care ”învățam pe rupte” etc. Minciuni pioase ce cosmetizează un trecut penibil. Nu? Toate fabricile lui Ceaușescu ”produceau pentru export” și toți muncitorii ”se întreceau” care-mai-de-care în râvnă și-n invenții! Au venit străinii și ne-au furat tot! Și școala tot din vina lor – cu ”educația sexuală” – s-a dus pe râpă. Că, altminteri, noi eram primii la toate Olimpiadele, înaintea americanilor și a rușilor…

În ciuda acestor alibiuri, a ”performanțelor” raportate și a faptului că, peste tot, mai există încă oameni care înțeleg să-și facă treaba – acolo unde se află – în mod serios, adevărul e acela că eșecul școlii noastre e atât de patent încât nimeni (și mai ales decidenții) nu-și mai pune problema schimbării sau reformării ei. Acum suntem în vremea lichidării. S-a văzut din discuțiile asupra ”Legii Învățământului Preuniversitar” legate de scoaterea unor discipline fundamentale de la profilele teoretice. A fost absolut clar că pentru nimeni nu a contat, nici un moment, finalitatea studiilor elevilor de la aceste profile și structura unitară a cunoștințelor pe care ei le dobândesc traversând programa de liceu. Lucrurile acestea țin – deja de multă vreme – de privacy, de domeniul personal al formării, care se realizează în mediul familial, al cunoscuților, al pasiunilor proprii și al cărui vector sunt meditațiile în țară și câțiva ani de studii în afară. La noi, a revenit la suprafață fondul nostru ancestral de oameni ”sub vremi” ce ne spune că teoria nu-i bună la nimic și nu e nimic altceva decât vorbărie goală, pentru cei care și-o pot permite. Ceea ce contează cu adevărat e să faci bani (muncind cât mai puțin), să-ți iei mașină și casă, să te distrezi la maxim și – dacă poți – să ajungi șef. Pentru așa ceva nu-ți e necesară nici un fel de teorie: ajunge ”să te dai pe lângă cine trebuie”, să fii tupeist/ă, ”să te învârți”, ”să-ți creezi obligații” și să ajungi – cât mai devreme cu putință – acolo ”unde se împart banii”. Repet, la acest nivel, teoria e cu desăvârșire inutilă: te scoate din circuit (luându-ți timp) și-ți dă niște scrupule (care te fac să ratezi ”oportunitățile”). România de azi are nevoie de o clasă de ”întreprinzători”, nu de teoreticieni. Ca atare, limitarea teoriei, peste tot, e o necesitate. Putem spune – precum Cromwell – ”crudă necesitate”, dar, totuși, necesitate. În plus, trăim într-o lume liberă și pe cei cu vocație teoretică (elevi / studenți și dascăli deopotrivă) nu-i împiedică nimeni să se ducă în Danemarca, Olanda, Anglia sau State.

Noi vrem altceva: muncitori (semi)calificați care să lucreze la bandă în fabricile relocate în țara noastră. Asta e: am beneficiat de două șanse nesperate – dezvăluirea de către China a caracterului ei belicos și Războiul din Ucraina. Astfel că, de departe sau de aproape, sute de fabrici ”se implantează” în România profitând de mâna de lucru (încă) ieftină de aici. Până la robotizarea lor completă, date fiind costurile ecologice și avantajul ieftinătății producției la noi suntem pe cale de a deveni (în sfârșit!) o periferie productivă a capitalismului industrial. Date fiind seismele geopolitice ale prezentului, mișcarea e foarte rapidă și – dintr-o dată (luând în calcul și deopopularea prin emigrație) – cererea de forță de muncă semicalificată e mai mare decât oferta. Așa că, volens – nolens, trebuie să trecem la producția rapidă și de masă a substituților de roboți din fabricile ce se așează în ”parcurile industriale” de la noi. Cum? Coborând vârsta de calificare și de angajare a tinerilor și scăzând la minim perioada studiilor. Ideea de bază e următoarea: prima formă de educație o fac reclamele, módele și – mai ales – aglomerarea de restaurante și de cluburi din centrele orașelor. ”Distrează-te!” – îi spun ele elevului – ”o meriți!” ”Hai să mergem împreună în oraș!” Da, numai că pentru asta ne trebuie bani – și nu puțini; o seară fără 2 – 300 de lei e aproape de neimaginat. De unde să-i iei? De la mama, de la bunica? Da, până la un punct. Și atunci o altă voce șoptește: ”Vino la noi, avem o ofertă de lucru pentru tine!” Doi ani, un an, câteva luni, săptămâni sau zile de traininguri de calificare, ”intri în producție” și ai banii tăi! Nu mai depinzi de familie! În Occident și în Statele Unite se discută de coborârea vârstei de ”acces pe piața muncii” la 14 ani (cu anumite condiții – job-uri vacanțiere, în domeniul serviciilor etc.). Ceea ce important e faptul că se face primul pas. Probabil, în scurt timp, vârsta aceasta va deveni canonică și – cine știe? – pentru anumite ”sarcini” s-ar putea coborî chiar la 12 ani. (Poate unii-și mai amintesc că Stalin îi făcuse pe copiii de 12 ani responsabili – penal! – pentru faptele lor. Ba chiar și pentru ale părinților!).

Vrei să distrezi, îți trebuie bani; ca să faci bani, trebuie să lucrezi; cât mai devreme, cu atât mai bine, pentru că scapi de morala pe care ți-o fac părinții. Se poate, e la-ndemâna oricui, nu e necesar decât să lași școala – care oricum, nu-ți dă mai nimic – și să treci în ”învățământul dual”. Aici, totul e ”practică”, teoria nu are nici un rost (pentru că, oricum, ea e de domeniul altora – adesea din ”diviziile regionale” de la Praga, Viena, Londra sau cine știe de pe unde). Trebuie să știi aparatele și gesturile ce urmează a fi făcute, în succesiunea lor. Și le repeți până le știi. Căci – nu? – repetitia est mater practicorum. Acum, judecând la rece, ce face acest timp de ”învățământ”? El realizează o formă de disciplinare socială a tinerilor la vârsta cea mai agitată. Merită să remarcăm faptul că – în ceea ce privește generațiile d’un certain âge – ceea ce le revine în memorie, atunci când e vorba de ”școala lui Ceaușescu”, nu sunt niște conținuturi ale învățării, ci lucruri ce țin de ”ordine și disciplină”: uniforme, numere matricole, cordeluțe, ceremonii ale pionierilor, stat la ore ”cu spatele drept și cu mâinile la spate”, ba chiar și câte-o ușoară ”corecție” cu indicatorul. Retrospectiv, toate aceste lucruri (pe care elevii acelui timp le-au urât din rărunchi) sunt ținute a-i fi ”făcut oameni” pe adulții de acum. Și dacă școala actuală e deplânsă de părinți acest fapt are o mică legătură cu ceea ce ține de cultura generală pe care ea ar trebui s-o ofere, însă ține – în chip esențial – de ”absența disciplinei” pe care s-ar cuveni s-o formeze. E ceva banal că tinerii zilei de azi se vor mult mai independenți și mai autonomi decât cei din alte vremuri, că autoritatea părinților declină încontinuu (între altele și din cauza faptului că petrec tot mai puțin timp cu odraslele lor) și că disciplinarea copiilor e transferată dinspre familie spre școală. Ceea ce vor părinții este ca școala să le producă, în primul rând, ”copii cuminți”. Or, la starea de delabrare a școlii de la ora actuală, lucrurile stau exact invers: pe lângă mode și găști, aici copiii descoperă – mimetic – subteranele internetului, drogurile, sexul și corelatul acestora – depresiile. Și, dacă școala nu poate să satisfacă cererea părinților de disciplinare a copiilor, pentru ca aceștia să nu ajungă niște loser-i, e preferabil să o facă ”piața”. În definitiv, pentru noi toți, factorul de raționalizare cel mai puternic e, în ziua de azi, nevoia banilor și împărțirea lor, nu deprinderea științelor. Iar disciplina – ca să spun așa – ”se deprinde la locul de muncă”. Mai eficient chiar decât meseria. Căci oricine lucrează – mai ales în muncile manuale ale unei industrii – descoperă puterea strivitoare strivitoare a sarcinilor repetitive și, încă mai mare, pe cea a ierarhiei.

S-ar putea ca toată discuția în jurul materiilor (prea) teoretice, care devin opționale să aibă o altă miză: reducerea semnificativă a posturilor la disciplinele în cauză. După transferurile din vara lui 1990, au existat catedre vacante în învățământ până prin 2000. Cei care le-au ocupat au acum cel puțin 48 – 50 de ani. Ceea ce înseamnă că mai au 10 – 15 ani până la pensie. Ținând cont de transferuri, s-ar putea ca vârsta de pensionare a profesorilor (cel puțin de la ”marile colegii”) să se apropie și mai mult, devenind de actualitate în următorii 5 – 10 ani. Ei bine, cel mai probabil, atunci când va începe acest exit în masă, nu vom mai avea de-a face cu înlocuirea tuturor profesorilor. Declinul natalității și scăderea demografică vor fi completate – semnificativ – de ”inutilitatea teoriei” a cărei concluzie o va reprezenta scăderea numărului liceelor, tot așa cum ”necesitatea practicii” va duce la înmulțirea școlilor duale. Nu ar fi exclus ca fiecare județ să rămână cu 4 – 5 licee și, în schimb, să se vadă dotat cu 5 – 10 ”Unități de Învățământ Dual” (în fapt, școli profesionale girate de varii întreprinderi, în beneficiul administrației locale, care nu știe cum să se scape de povara întreținerii ”infrastructurii educației”). Unul din efectele acestui proces îl va constitui reducerea, drastică, a populației universitare. Sigur, ”învățământul” dual va oferi și posibilitatea Bacalaureatului, dar – în mod cert – nu acesta e scopul lui, iar echivalările necesare finalizării studiilor preuniversitare vor cere eforturi pe care nu mulți dintre absolvenții lui se vor încumeta să le riște. În schimb vor apare ”specializările de scurtă durată”; deja se vorbește de ”facultatea de 2 ani”, n-ar fi exclus s-o vedem și pe cea de un an sau – cine știe – ”traininguri” punctuale pe un subiect sau altul. Mai mult sau mai puțin, asemeni tuturor instituțiilor culturale, universitățile vor deveni ”prestatoare de servicii” pentru ”economia lucrativă” și furnizoare de entertainment pentru angajații ei. Cel mai probabil, acest lucru va însemna două lucruri, în alternanță: câteva schema tehnice imediat aplicabile și multă ”psihologie motivațională” menită a compensa, în mintea oamenilor, ceea ce nu poate fi cumpărat cu banii salariilor lor.

Pentru odată, dacă putem spune așa, planetele s-au aranjat perfect: tot așa cum deceniul 1990 – 2000 a fost cel al dezindustrializării; 2020 – 2030 va fi cel al deșcolarizării. Acum e o nevoie reală de mână de lucru slab calificată sau semicalificată pentru a asista tehnologiile din fabricile delocalizate în România. Și această mână de lucru e necesară în cantitate destul de mare și cât mai rapid. Tinerii vor să depindă cât mai puțin de părinți; dacă nu-și pot face casa lor, măcar să nu fie la discreția vârstnicilor în ceea ce privește banii. Adulții, la rândul lor, vor ca odraslele să deprindă undeva disciplina pe care ei simt că nu le-o mai pot da acasă. Și încă ceva: ar prefera să-și știe copiii lucrând și trăind cât mai aproape de ei. Iar mia de euro câștigată în țară e mai valoroasă (dată fiind gratuitatea locuinței și împărțirea mesei) decât cele două de afară. Societatea însăși a ajuns la limita a ceea ce poate produce impostura: un enorm sistem birocratic care funcționează în gol, creând titluri fără conținut, piramide de funcții, play-back-uri pentru ”raportări” și un enorm deficit de civilizație la cei care ies pe porțile școlii de toate gradele.

După generalizarea ChatGPT-ului, nimeni nu va mai avea nevoie de fabricanți de discursuri, de texte și de toată maculatura pe care o produce îndeobște învățământul. Ideea e simplă: ne-am jucat 50 de ani (de la ”Liceele Industriale” – cu Bacalaureat obligatoriu – /ale/ lui Ceaușescu și până astăzi) de-a școala și n-am reușit să producem decât mulțimi de tineri cu cunoștințe din ce mai precare, care evită să muncească (cel puțin în țară) și-i revendică statului privilegiul ”diplomei” lor. Diploma aceea la care orice angajator preferă să nu se uite, dar care contează atât de mult ”în sistem”. Statul nostru are mari probleme cu plata pensiilor. În curând vor intra în lumea pensionarilor primii decreței. Nimeni nu știe ce va fi atunci și de unde li se vor plăti acestora ”drepturile”. Un lucru e cert: statul acesta nu mai are nici un interes să dea bani pe pretextul cartonului unor diplome. În schimb, are tot interesul să încaseze bani din ”contribuțiile” celor care lucrează. Și de la 14 ani, și peste 65 de ani. Și ar face o afacere bună cu multe din terenurile școlilor și ale universităților…

Putem să spunem ce vrem despre piață, despre stat, despre cei care-l conduc, despre firme și despre oricine și orice. Dar să nu uităm un lucru: noi, cei care lucrăm în învățământ, noi suntem cei responsabili că s-a ajuns aici. Am crezut că ”merge” oricum, că nu mai e nevoie să fim profesioniștii disciplinelor noastre, ne-am deprofesionalizat ne mai citind în domeniu, am ajuns datați și am încercat să suplinim asta ba prin amenințări, ba prin puseuri ”emoționale”, am sfârșit prin a ne pricepe la de toate, trecând de la una la alta, ne-am lăsat purtați de valul tuturor ”pedagogiilor”, am acceptat să ne îngropăm între hârtii, ne-am văzut de construcția caselor, de studiile propriilor copii, am venit la școală în silă și doar pentru a ne manifesta frustrările, ne-am războit – fără rost – între noi și, în cele din urmă, am pierdut pe toată linia. Școala s-a destructurat complet, copiii ne-au plecat, reactivitatea s-a tocit și ea și acum vizează mai curând corpul ce declină și între viețile noastre – de tineri studioși, începători încrezători și maturi obosiți și fără orizont – nu mai e nicio legătură. Pentru cei ce se află acum în bănci nu suntem nimic altceva decât niște papagali ce-nșiră lucruri fără rost, în vreme ce trag cu ochiul doar la funcții, la meditații și la cadouri. Pentru cei de deasupra noastră… Cândva le-am încredințat învățământul funcționarilor, iar azi funcționarii sunt convinși că pot face educație mai bine decât noi.

O să mi se spună: stați, că și cu mâna aceasta de lucru semicalificată e doar o problemă de timp – în curând Inteligența Artificială și roboții vor prelua și sarcinile pentru care acum avem nevoie de angajați. Sigur că da; așa va fi. Și atunci, ce ne va mai rămâne? Mantrele disperării: ”reziliența” și ”adaptarea”.