Sectorul de cercetare românesc nu ține pasul cu creşterea economică şi cu practica europeană

Pe fondul constrângerilor bugetare și a implicării insuficiente a sectorului privat, am reușit să ajungem la mai puțin un sfert din obiectivul autoasumat pentru anul 2020, ba chiar semnificativ sub nivelul post-aderare de 0,55%, consemnat în 2008.

Din seria de date certificate Eurostat, nivelul cel mai ridicat pentru țara noastră s-a înregistrat în 1995 (0,75% din PIB).

Dacă se face raportarea nivelului alocărilor pentru cercetare ca pondere în PIB al României la media UE 27 (calculată după Brexit), se poate observa o înrăutățire a situației, de la circa 22% în anul 2009 până la 18% în 2014, urmată de o revenire la 22% în 2018 (încă nu există datele pentru media UE pe 2019).

Sectorul de cercetare-dezvoltare nu ține pasul cu creşterea economică şi cu practica europeană. Ne adâncim astfel în starea de piaţă de desfacere pentru produsele altora (13 miliarde euro deficit comercial în trei trimestre pe 2020), cu o forţă de muncă (încă) ieftină pentru industrializarea produselor, gândite predominant şi cu valoare adăugată mare încasată de alţii.

Departe chiar și de țările din regiune

Datele ne plasează departe de obiectivele fixate prin strategia Europa 2020. Nici vorbă să creștem odată cu Europa sau măcar să ne menţinem în apropierea unor ţări din fostul bloc estic precum Cehia (1,90% din PIB), Ungaria (1,53% din PIB), Polonia (1,21% din PIB) – date valabile pentru anul 2018.

Astfel, cercetarea reprezintă un punct slab de importanţă majoră în strategia economică, de natură să ne compromită șansele de a dezvolta o producție cu caracter inovativ pronunțat și valoare adăugată mai mare. De aici avem și un deficit de competitivitate generalizat, mai evident în raport cu ţările fostului bloc estic, care ne concurează cu succes pe propria noastră piață și ne produc deficite importante.

Până și Bulgaria, plecată de la un nivel mai redus la intarea în UE, a întrecut România, deşi a slăbit cadenţa de la 0,95% din PIB în 2015 la doar 0,76% din PIB în 2018. Semnal de alarmă, progresele trebuie consolidate şi confirmate în timp, fapt vizibil în cazul Slovaciei (centrată pe industria auto ca și noi) care a redus motoarele, în același interval, de la 1,16% din PIB în 2015 la 0,84% din PIB.

Pentru referință, este elocventă o comparaţie între țările nordice din topul alocărilor pentru C&D şi țările mai vechi membre UE din sudul continentului. Alăturarea ne oferă imaginea capacității de a genera o creștere sustenabilă a nivelului de trai prin dezvoltarea de noi tehnologii. Sintetic, se face astfel demonstrația că problemele de competitivitate încep la originea proceselor de producție.

O evoluție inițial foarte bună a avut Finlanda, care ajunsese unul dintre liderii tehnologiilor de comunicații, după ce ponderea în PIB a cheltuielilor R&D urcase la 3,73% din PIB (2009). A urmat apoi un declin continuu până în 2016 (2,72% din PIB), stabilizat în 2018 pe un palier relativ ridicat (2,76% din PIB), dar cu prețul unei stagnări în dezvoltare.

Prin contrast, succesul incontestabil al economiei sud-coreene, ale cărei produse au intrat în top sau chiar domină anumite segmente de piață high-tech, a fost facilitat de investițiile masive în cercetare-dezvoltare, unde țara a urcat sistematic în ultimii cincizeci de ani până la 4,53% din PIB și a ajuns, la acest indicator, lider mondial.

În anul 2019, au fost cheltuite pentru activitatea de cercetare-dezvoltare din România 5.065,3 milioane lei (+10,6% în raport cu anul anterior). Dintre acestea, peste 93% au reprezentat cheltuieli curente și mai puțin de 7% cheltuieli de capital (ponderile erau de 82% și 18% în urmă cu șapte ani). În structură, sumele cheltuite pentru echipamente și aparatură s-au situat la 78,2% din totalul cheltuielilor de capital, adică aproximativ 5% din total.

Cât privește structura sumelor alocate pentru cercetare-dezvoltare la nivel național, 52,6% au provenit de la întreprinderi (în scădere de la 55% în anul anterior) și circa 11% au venit din străinătate. De reţinut, doar 0,3% din banii alocați în total au revenit sectorului de învățământ superior, pe fondul unei tot mai slabe corelări între formarea din facultăți și necesităţile concrete din procesele de producție.

Subiect care lipsește din atenția publică, alocările pentru dezvoltarea de produse cu valoare adăugată mare, constituie un handicap major pentru convergenţa cu Occidentul. Pe măsură ce avantajele costurilor locale se vor epuiza, România se îndreaptă spre aşa-numita capcană a venitului mediu, pe model portughez, unde vom rămâne furnizori de forță de muncă, la o distanţă semnificativă de media europeană ca PIB/locuitor.