Sergio del Molino, El Pais: Mersul pe jos ar putea fi bun pentru sănătatea ta, dar îți face viața de rahat

“Când mergi, adevărul apare, enervant și inevitabil, iar toate fanteziile despre tinerețea veșnică și perfecțiunea corporală devin deșarte”.

Ca mulți alți oameni, merg pe jos în fiecare zi. O fac în pas vioi și pe bază de prescripție medicală. Reumatologul meu m-a convins, cu ajutorul literaturii și a tone de sfaturi, că exercițiile fizice moderate îmi vor îmbunătăți viața. Dacă continui, pot face ca boala degenerativă care mi-a fuzionat deja câteva vertebre să progreseze foarte încet sau chiar să se oprească.

Cu toate acestea, ieșirea din stilul de viață sedentar nu a fost ușoară. Durerea din primele zile de activitate a fost insuportabilă. Dar am avut încredere în literatura de specialitate care mă asigura că, dacă mă aplicam și mă țineam tare, nu va dura mult până voi observa unele îmbunătățiri. Și mă bucur că l-am ascultat pe doctor. Astăzi, mersul pe jos este o plăcere, aproape o necesitate, un obicei de care îmi lipsește foarte mult în zilele în care nu pot să o fac. Îmi pun adidașii, îmi iau căștile și ies bucuros în stradă pentru a-mi urma traseul prin parcuri, crânguri și pârâuri.

Nu am de gând să neg acest lucru: Sunt o altă persoană. O persoană mai bună. Am slăbit, mi-am recăpătat o oarecare mobilitate și nu mai sufăr acele dureri îngrozitoare. Mă simt mai confortabil, ca să nu mai spun că acum că am renunțat la analgezice și mă pot apleca pentru a ridica lucruri fără să cer ajutor. Probabil că sunt mai puțin enervant în preajma mea. Și totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, refuz să îi păcălesc pe acei prieteni care sărbătoresc schimbarea: viața mea este mai bună, da, dar este și de rahat.

Poate din cauză că mă plimb izolat fonic, ascultând podcast-uri care analizează “Cvartetul american de Dvořák”, dar plimbările mele au adesea un sentiment astral. După câțiva pași, conștiința începe să plutească, liberă, contemplând lumea tăcută. În momentul din zi în care mă plimb de obicei, sunt înconjurat de oameni care fac exerciții fizice.

Printre ei, ies în evidență alergătorii – aristocrații acestui regat. Își poartă hainele atletice ca pe o armură; se știu stăpâni ai parcului, nu se abat niciodată de la traseele lor calculate meticulos, își urmăresc mereu reperele și obiectivele. Cum nu-i aud venind, trec adesea pe lângă mine; într-o zi mă vor doborî și mă vor călca în picioare cu același dispreț cu care un lord feudal își călca dușmanii cu calul.

Apoi mai sunt bicicliștii, un alt ordin nobiliar al exercițiului, cu obiceiuri și aroganță similare. Ei ne privesc cu dispreț cam la fel cum o fac alpiniștii cu drumețiile. Pentru ei, plimbăreții sunt partea de jos a lanțului trofic, o specie care nici măcar nu merită să fie prădată, deoarece este lipsită de gust și nu are nutrienți. Batoanele energizante sunt mai bune.

Dar nu disprețul lor este cel care îmi face viața de rahat. Mă așteptam la asta și îi accept clasismul. Îl merit cu siguranță, pentru că reprezint tot ceea ce ei urăsc. Dacă am trăi într-un sistem de caste eficient, nu ar trebui să se intersecteze cu mine, dar democrația asta blestemată ne dă dreptul să folosim aceleași parcuri, așa că încerc doar să nu le stau în cale.

Pe de altă parte, plimbăreții ca mine mă doboară. Suntem mulți dintre noi; majoritatea – trebuie să spun – sunt mai în vârstă decât mine. La 43 de ani, eu sunt tânărul tribului. Ceilalți sunt în medie cu 15 sau 20 de ani mai în vârstă, iar cei mai mulți dintre ei par triști și frânți. Nu știu ce le spun prietenilor și familiei atunci când le aplaudă perseverența și fizicul pe care îl dobândesc, dar când ești în parc nu-ți poți ascunde starea de spirit, iar în timp ce ascult Simfonia a șaptea a lui Șostakovici, ceea ce îmi spun fețele lor este: “e nasol”.

Poate cu Mozart, sau cu o arie din Tosca, fețele lor mi s-ar părea mai vesele. La urma urmei, Simfonia nr. 7 a lui Șostakovici, dedicată asediului Leningradului, vorbește despre moarte și canibalism – dar tocmai din acest motiv îmi dă măsura potrivită de adevăr.

Pot ghici că mulți dintre cei care se plimbă (din motive de statistică cardiologică, majoritatea sunt bărbați) au avut deja un atac de cord și încearcă să îl conjure pe al doilea. Tot ceea ce cer de la viață este un pic mai mult timp. Ei sunt conștienți că nu sunt cu adevărat în măsură să negocieze cu soarta, că nu pot cere iubiri pasionale sau să devină o vedetă de trap și să facă twerk cu Nathy Peluso. Doar un pic mai mult din ceea ce au deja, acel soare de iarnă și ușurarea pe care o oferă endorfinele – asta este suficient. La fel cum eu mă mulțumesc cu faptul că pot să dau din cap sau să scutur capul fără ca vertebrele mele să scârțâie.

De aici vine tristețea noastră: conștientizarea acută a sfârșitului. Ne-au mai rămas puține memento vita. Trebuie să ne mulțumim cu memento mori, care oricum sunt mai interesante din punct de vedere literar. Dar… să te ia naiba, literatură!

Aș vrea să păstrez secretul lor. Într-o lume obsedată de sănătate și de corp, ipocrizia socială ne obligă să fim recunoscători și să predicăm evanghelia unei vieți active. Dar îl ascult pe Șostakovici cu un motiv. Mă simt mai bine cu acest stil de viață ordonat, cu puține grăsimi și aproape abstinent, dar viața mea era mult mai interesantă atunci când ignoram recomandările OMS și, cu ochii triști ai unui câine bătrân, tovarășii mei de plimbare îmi spun același lucru. Fumul de la acele țigări și tot acel vin ar fi putut fi o cale rapidă spre mormânt, dar ce mormânt bogat, subtil și primitor! Acel tren al murdăriei și al insomniei a fost, fără îndoială, o călătorie mult mai fericită decât călătoria neprihănită pe calea împădurită a bunăstării.

Noi, cei care mergem pe jos, o știm. Noi, cei care trăim pentru că trebuie să trăim, pentru că contrariul ar fi o prostie. Dar a merge pe jos, de la Socrate până în prezent, trecând prin toți filosofii pe care Ramón del Castillo – un alt plimbăreț – îi menționează în eseul său Filósofos de paseo (Filozofi de plimbare), este un act de prestigiu, nu doar compatibil cu gândirea, ci și un facilitator al acesteia. Iar ca gânditori ambulanți înțelegem că singura modalitate de a coordona mintea și corpul este prin înșelăciune.

Când mergi, adevărul apare, enervant și inevitabil, iar toate fanteziile despre tinerețea veșnică și perfecțiunea corporală devin deșarte. O faci pentru că trebuie, pentru că alternativa este terifiantă, dar nu ne infantiliza cu autoamăgiri care nu sunt potrivite pentru un adult.

Eram mai fericiți înainte. A trăi știind că totul s-a terminat poate să ne facă mai înțelepți, poate chiar exemplari, dar și puțin sisifice și mecanici. Cumva, suntem mai puțin umani și, pe măsură ce piramida populației se inversează, în curând vom fi aproape toți bătrâni care se vor plimba prin parcuri, iar viitorul va fi dezbrăcat de umanitate – mai palid, cu o muzică elegiacă, mai aproape de melancoliile lui Șostakovici decât de izbucnirile lui Beethoven. Vom fi și mai înțelepți. Dar vom fi un rahat.

*Adaptare după El Pais, Sergio del Molino, “Walking might be good for you, but it also ruins your life”