Silviu Cerna: Dobânda și creșterea economică în concepția școlii austriece

Autor: Silviu Cerna, pentru săptămânalul timișorean TIM 7

Un subiect important în teoria economică și discuțiile politice este relația dintre dobândă și creșterea economică. În concepția școlii austriece (din care fac parte Ludwig Mises și Friedrich Hayek), dobânda este un element important al economiei, deoarece echilibrează preferințele debitorilor și creditorilor cu privire la consumul prezent și viitor și constituie un instrument pe care băncile centrale îl utilizează în efortul de stabilizare a economiei.

Dobânda se naște natural din interacțiunea dintre preferințele individuale privitoare la timp (măsura în care oamenii preferă bunuri de consum existente în prezent față de bunuri care vor exista în viitor). O înclinație mai mare pentru consumul imediat relevă o preferință temporală mai puternică, iar o disponibilitate mai mare pentru amânarea consumului arată o preferință temporală mai slabă. Fiecare individ are propria sa preferință temporală și, deci, propriul său raport de schimb intertemporal. Aceste preferințe individuale interacționează pe ceea ce s-ar putea numi „piața timpului”, unde se stabilește un „raport de schimb al timpului”, adică un „preț al timpului”.

Dobânda echilibrează oferta de capital și cererea de capital – productiv sau investițional – de pe piață. Prin realizarea acestui echilibru, capitalul este alocat eficient în dimensiune temporală, iar producția se ajustează în funcție de nevoile consumatorilor. În măsura în care oamenii economisesc mai mult, ratele dobânzilor scad, ceea ce încurajează investițiile în proiecte economice pe termen lung. Pe de altă parte, atunci când oamenii vor să consume mai multe bunuri imediat, ratele dobânzilor cresc, ceea ce arată întreprinderilor că trebuie să se concentreze pe producerea de bunuri ce pot fi consumate rapid.

Potrivit școlii austriece, acest proces de reglare natural este perturbat de băncile centrale, care stabilesc în mod artificial dobânzi scăzute pentru a stimula creditul și investițiile în proiecte pe termen lung, care necesită mai mult capital, dar s-ar putea dovedi neviabile.

Consecința neconcordanței între dorințele reale ale consumatorilor și investiții este ceea ce reprezentanții școlii austriece numesc „investiții proaste” (malinvestments): capital folosit pentru finanțarea unor proiecte de care consumatorii nu au nevoie sau care nu sunt susținute de economiile făcute de acea parte a populației care este dispusă să-și amâne consumul. Ratele dobânzii ținute artificial la nivele scăzute alimentează faza de boom a ciclului economic, caracterizat printr-o expansiune economică rapidă și investiții speculative. Aceste inițiative se prăbușesc în momentul în care devine clar că în economie nu există cerere pentru ele sau nu există capitaluri suficiente pentru a le susține, ceea ce provoacă criză și recesiune.

Istoria economică este plină de exemple în acest sens. Astfel, anii 1920 au cunoscut o creștere puternică a masei monetare și rate ale dobânzilor artificial scăzute în toate țările dezvoltate din acea perioadă, ceea ce a dus la marea criză economică interbelică. De asemenea, rate scăzute ale dobânzilor și condiții de creditare ușoare („exuberanță irațională”) au provocat bula imobiliară și criza financiară subsecventă din 2008.

Posibilitatea băncilor centrale de a reduce rata dobânzii provine din faptul că, într-un sistem bancar cu două nivele, în care în vârf se află banca centrală, iar la bază se află un număr mai mare sau mai mic de bănci comerciale, care păstrează doar rezerve fracționare (în raport cu depozitele atrase), are loc în mod inevitabil o creștere artificială a masei monetare și a creditului. Amploarea acestui proces de multiplicare a creditului și masei monetare depinde, printre altele, de cantitatea de monedă primară creată de banca centrală (baza monetară). Caracterul artificial al acestei expansiuni a creditului bancar și a masei monetare este determinat de faptul că evoluția respectivă nu este acoperită de o sporire a economisirii (amânării consumului) voluntare din interiorul țării.

Efectul creării de credite ex nihilo și injecției de lichidități excedentare este distorsionarea structurii reale de producție (în sensul școlii austriece: complex economic multisectorial). O altă consecință, la fel de gravă, este „umflarea” prețurilor activelor financiare (acțiuni, obligațiuni, titluri de stat etc.), fără nici o legătură cu evoluția variabilelor economice fundamentale. În fine, creșterea artificială a volumului creditelor bancare permite efectuarea unor cheltuieli private și publice anormal de ridicate, ceea ce alimentează inflația.

Dezechilibrele amintite se corectează prin modificări bruște ale producției și ale ocupării mâinii de lucru (ratei șomajului).

Conform economiștilor din școala austriacă, esența mecanismului de declanșare și de încetare a crizei constă în aceea că deciziile economice eronate duc la apariția unor stocuri de bunuri de capital nerentabile (pentru întreprinderi) și a unor stocuri de bunuri de consum de folosință îndelungată nedorite (de populație). Amortizarea, consumarea sau lichidarea acestor stocuri necesită timp. În mod concret, aceasta înseamnă că numeroase sectoare de activitate, care s-au dezvoltat rapid pentru a răspunde unei cereri ridicate, sunt prea mari și trebuie reduse. La lista acestor „malinvestiții” trebuie adăugate plasamentele în produse financiare complexe și exotice, care sunt, în lumea financiară actuală, manifestarea aceleiași exuberanțe iraționale.

Se învederează astfel că teza keynesiană a stimulării economiei prin amplificarea de către autorități a cererii solvabile poate avea un efect pozitiv pe termen scurt, însă, pe termen lung, aplicarea sa împiedică efectuarea unor ajustări necesare ale capacităților de producție. Intervenția statului pentru atenuarea anumitor consecințe ale crizei (salvarea unor bănci, plafonarea dobânzilor, subvențiile pentru menținerea nivelului salariilor angajaților aflați în șomaj „tehnic” etc.) împiedică procesul spontan, necesar, de ajustare a economiei.

Intervenționismul produce distorsionarea gravă a comportamentelor umane – în general – și a activității antreprenoriale – în particular. Ca urmare, are loc reducerea capacității economiei de salva ceea ce se mai poate salva și de a da o mai bună utilizare acelor bunuri de capital care au fost produse în mod eronat în trecut prin identificare și păstrarea lor pentru un moment viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, în care economia se va fi însănătoșit, iar mijloacele de producție respective vor putea fi din nou folositoare societății. Singurul lucru pozitiv pe care statul îl poate face este să-și reducă drastic rolul în economie, diminuându-și propriile cheltuieli și taxele impuse populației, în special impozitele care afectează economisirea și investițiile.

În timpul restructurărilor, rata șomajului structural crește, iar nivelul producției potențiale scade. Această reducere a capacităților de producție se adaugă la celelalte efecte ale recesiunii economice, cum ar fi, de exemplu, scăderea investițiilor (determinată de restrângerea creditului) și ajustarea lentă a ofertei de locuri de muncă și a salariilor. În aceste condiții, măsurile luate de autorități (furnizarea de cantități nelimitate de credite și lichidități de către băncile centrale) nu fac altceva decât să amplifice cererea solvabilă și inflația.

Principala măsură de politică economică recomandată de adepții școlii austriece este liberalizarea economiei la toate nivelurile (mai ales liberalizarea pieței muncii) pentru a permite realocarea rapidă a factorilor de producție (îndeosebi a mâinii de lucru) spre sectoarele profitabile. De asemenea, ei subliniază necesitatea reducerii impozitelor și a cheltuielilor publice în scopul creșterii veniturilor agenților economici, care înregistrează arierate, precum și pentru accelerarea rambursării de către aceștia a împrumuturilor contractate în trecut. Agenții economici – în general și întreprinderile – în particular pot să-și îmbunătățească situația financiară doar prin reducerea costurilor (în special a costurilor cu mâna de lucru) și rambursarea împrumuturilor. Însă, condiția esențială pentru ca aceste procese de corecție să poată avea loc este existența unei piețe a muncii flexibile și a unui sector public cât se poate de auster. Aceste elemente sunt, așadar, necesare pentru ca piața să poată revela valoarea reală a bunurilor de investiții produse în mod eronat, punând astfel bazele unei viitoare recuperări economice sănătoase și durabile.

Rezultă că întărirea reglementărilor, despre care se vorbește adesea în mass media și în discursurile politice din România, nu constituie o soluție pentru depășirea crizei economice. Baloanele speculative din anii de euforie și scandalurile subsecvente nu sunt cauza problemelor, ci efectul colateral tipic al perturbațiilor produse în funcționarea normală a piețelor de perioada de „exuberanță irațională” creată de sistemul bancar cu rezerve fracționare și bancă centrală

Conform  școlii austriece, progresul economic pe termen lung depinde esențial de formarea ratelor dobânzii prin mecanismele pieței libere. Aceasta implică diminuarea intervenției băncilor centrale și coordonarea naturală a creditorilor și debitorilor. Obiectivele politicii economice trebuie să se limiteze la menținerea sănătății monedei, reducerea la minimum a intervenției guvernamentale pe piețele financiare și crearea unei atmosfere politice și sociale de natură să permită semnalelor pieței să se formeze și să circule liber.

În plus, elementele esențiale ale unei creșteri economice robuste pot fi susținute prin încurajarea economisirii personale și educarea financiară a populației. Căci, atunci când oamenii cunosc valoarea economisirii și investițiilor raționale, economia în ansamblu cunoaște o creștere constantă și durabilă.

În concluzie, dobânda constituie un element important al economiei, deoarece reflectă preferințele temporale ale societății, nefiind doar o variabilă pe care autoritățile o pot manevra după bunul plac. Școala austriacă subliniază importanța acțiunii forțelor pieței libere în formarea ratelor dobânzilor și evidențiază riscurile pe care le creează intervenția băncii centrale. Însușirea acestor idei directoare poate evita capcanele inerente ciclurile expansiune-declin și contribui la crearea condițiilor necesare pentru o prosperitatea reală și susținută.