Vechi de aproape 130 de ani, primul cazinou de pe teritoriul României a fost scos la vânzare

Construit de meșteri pietrari italieni după planurile arhitecților George Sterian, H. Rick și Nicolae Ghica-Budești, cazinoul din Slănic Moldova a fost dat în folosință în 1894, fiind astfel primul cazinou din România. Acum, este scos la vânzare de către proprietari pentru 1,9 milioane de euro, potrivit casei de licitații Sotheby’s International România, unde proprietatea este listată pentru vânzare.

În urma cazinoului din Slănic Moldova, au fost deschise cazinourile din Vatra Dornei (1898), Constanța (1910) și Sinaia (1912).

Clădirea face parte din strategia regelui Carol I de a dezvolta stațiunile românești după modelul celor celebre în străinătate. De altfel, Slănic Moldova a fost comparată în epocă cu mai cunoscutele stațiuni, celebre atât acum, cât și la sfârșitul secolului al XIX-lea, Karlovy Vary și Vichy, izvoarele sale minerale fiind de altfel premiate la expoziții internaționale de la Paris, Frankfurt și Viena.

Anul trecut, cazinoul a fost scos la vânzare pe un site de anunțuri la prețul de 2,25 milioane de euro. Acum, prețul pentru imobilul care are 18 camere este de 1,9 milioane de euro. În 2013, cazinoul a fost scos la licitație pentru o datorie restantă.

Deși nu este un exemplu de Art Nouveau pur, cazinoul din Slănic Moldova reușește să îmbine acest stil dinamic și funcțional cu principii din alte curente cu rezultate surprinzătoare. Elementele decorative din piatră și ancadramentele ușilor și ferestrelor vin din neoromânescul laic, dar turnurile sunt din arhitectura religioasă răsăriteană.

Alte elemente amintesc de corespondențe neorenascentiste – spre exemplu simetria compoziției și panourile decorative pictate.

Construcția este dispusă pe orizontală, în regim de înălțime de S+P+1E, urmând regulile unei simetrii perfecte – o clădire principală străjuită de două turnuri stânga-dreapta legată de alte două clădiri mai scunde cu coridoare acoperite ce funcționează ca terase, lungul șir fiind terminat cu două pavilioane ce reiau prin acoperișurile rotunde ideea turnurilor principale.

Văzut din depărtare, cazinoul aduce cu un castel urcat pe o costișă, un profil ușor romantic, pașnic, cu o poezie discretă ce îl învăluie la amurg. Toamna, pădurea din depărtare îi împrumută din roșeața frunzelor sale, iarna îl îmbracă tot în alb. Privit din față, este în mod evident un edificiu menit vieții comunității – peronul cu coloane arcuite și scară monumentală din piatră nu lasă loc de îndoială, după cum nici amplasarea lui cu minunatul parc central la picioare nu dezminte acest lucru.

Balconul de la etaj oglindește balustrada coridoarelor-terasă reluând motive ornamentale geometrice trasate în lemn de munte. Detalii similare se regăsesc și în acoperiș, coloane, stâlpi. Turnurile au cupole și ferestre casetate cu lucrătură specifică, iar șarpanta este căptușită la exterior cu panouri decorative bogat ilustrate.

După decenii în care a ascultat zgomot de zaruri, învârtit de ruletă și franțuzite “Les jeux sont faits, rien ne va plus”, asistând la faceri de averi și desfaceri de căsnicii, cazinoul a devenit în 1948 ”cetățean cuminte”, funcționând drept Casă de Cultură, apoi sală de spectacole, bibliotecă orășenească, galerie de artă și alte funcții publice.

Cinematograful a funcționat în sala originală cu 350 de locuri care azi uimește prin cele două culori – albul pereților decorați cu boiserie ton sur ton și chihlimbariul catifelelor de pe scaune și cortine. Sala este și azi o bijuterie cu lojele sale cu scoică la bază, arcade dantelate și un candelabru, din păcate nu cel original, montat pe un tavan bogat decorat cu luminator din sticlă captivă în broderie de metal.

În timp clădirea a mai primit două terase, din 1960 o braserie și o pensiune și a trecut prin lucrări de renovări și restaurare în anii ’80 și ’94-’95. La exterior, lămpi stradale străjuiesc clădirea în limbajul tipic Art Nouveau – fier forjat negru cu accente aurii și bulbi albi din sticlă ca niște boboci de floare. Grație spectaculosului proiect de arhitectură și lucrărilor de restaurare, cazinoul apare azi vibrant, viu, dinamic, îndrăzneț și nu vechi sau letargic precum, din păcate, alte monumente istorice din epocă.

Semețul cazinou își caută azi proprietarul vizionar care să îi exploateze potențialul turistic și să îi redea acel “joie de vivre” care îl poziționa la începutul secolului al XIX-lea ca simbol a stațiunii Slănic Moldova și nu numai.

Așezată pe râul Slănic, un afluent al Trotușului, stațiunea Slănic Moldova este situată într-o depresiune cu păduri de brazi și fagi. Aceasta și altitudinea de 530 de metri în masivul Nemira din Carpații Orientali fac ca orășelul să se bucure de aer curat, ozonat, precum și de izvoare naturale benefice.

Peste 20 de surse de ape carbonatate, clorate, sodice, hiper sau hipotonice, sulfuroase sau oligominerale ale căror binefaceri au fost descoperite încă din secolul al XIX-lea fac obiectul unor exploatări balneare de excepție.

Microclimatul de salină și gazele de mofetă completează spectrul larg al procedurilor care pot fi realizate în zonă. La acestea se adaugă sporturile de iarnă, cea mai recentă dezvoltare în zonă fiind pârtia Nemira cu o lungime de 1414 de metri, la 724m altitudine (diferența de nivel 240m), cu alte cuvinte o pârtie ușoară și cu grad mare de atractivitate. Evident, toate contribuie la poziția de stațiune fanion a Moldovei, la numai 84 km de Bacău.