Ana Ruxandra Badea: Despre muncă și alți demoni

Autor: Ruxandra Badea, doctorandă in bioetică in cadrul Facultății de Filosofie UNIBUC și fost referent pe neproliferare nucleară in cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A studiat arte liberale la University College Utrecht, filosofie și literatură la Warwick University și drept internațional la Universitatea București, pentru contributors.ro

„Doar 2 din 10 studenți români lucrează in timpul facultății”, titra un articol recent, fapt ce plasează România la coada Europei. Comparativ, media UE a studenților care activează in câmpul muncii este 59% (link aici), in top fiind țări precum Olanda (70%) sau Germania (65%).

In încercarea de a lua pulsul local, mi-am abordat studenții din grupele de seminar de la Facultatea de Filosofie. Cei din prima grupă m-au privit circumspect, într-o liniște deplină, neînțelegând ce evaluare mai este și asta. Concluzia: din cei opt studenți prezenți, niciunul nu muncește, invocând majoritar lipsa nevoii sau, pur și simplu, a interesului pentru o slujbă. Cei din a doua grupă au fost mai relaxați când am deschis subiectul și am aflat că din cei 12 studenți prezenți aproape jumătate lucrează. Prin urmare, procentul de 20% pare să stea in picioare și la scară mai mică. (Bineînțeles, s-a declanșat o discuție despre ce este munca – este efort? este rezultat? – din care s-a concluzionat intuitiv că trebuie să existe o recompensă materială.)

Surprinzător, există voci din lumea academică locală (presupun că și din alte categorii) care se împotrivesc categoric participării studenților in câmpul muncii pe diverse motive: că timpul și energia lor trebuie dedicate exclusiv studiului; că o slujbă ar interfera cu orarul, iar profesorii ar fi astfel nevoiți să le acomodeze nevoile; că studenția este pentru distracție; sau (preferata mea) că au restul vieții să devină „sclavi pe plantație”. Însă cifrele Eurostat ne arată că, deși se feresc de muncă, tinerii români se feresc și de facultate pentru că avem cea mai mică rată de absolvire a studiilor superioare (23,2%).

Înainte să ne panicăm cu privire la timpul și energia pe care un loc de muncă le consumă, trebuie precizat că majoritatea statelor UE limitează munca studenților la un maxim de 20h/săptămână (echivalentul unei slujbe part-time), aceste restricții fiind ridicate pe timpul vacanțelor. Slujbe cu normă întreagă sunt permise doar studenților part-time, cei înrolați full-time riscând să își piardă statutul de student dacă încalcă reglementările.

Problema este că piața de muncă românească nu este pregătită – și nici educată – să acomodeze studenții pe posturi, salarii și orare adecvate. Prea puțini angajatori din plan național vin in întâmpinarea acestei categorii cu slujbe part-time sau stagii de practică (iar când o fac, o fac la negru). Excepție sunt unele multinaționale care importă modelul occidental, însă gen Z are deocamdată tendința de a evita viața corporatistă și alți căpcăuni ai capitalismului. Or, din acest motiv, lipsa de implicare a IMM se simte din ce in ce mai acut.

Firmele mici și mijlocii trebuie să recupereze terenul pierdut și să valorifice deschiderea (și dorința) unei generații de a învăța lucruri practice, de a căpăta noi abilități și de a se bucura de rezultatul/produsul propriei munci (produs care nu se cunoaște – sau poate nici nu există – într-o corporație). Mulți dintre studenții care doresc să muncească sunt deschiși unei plaje largi de posibilități atât timp cât produsul muncii lor nu este o foaie Excel: sunt gata să învețe să editeze o carte, să facă o pâine, să conducă un tir, să lucreze un website, să prepare cafea, să scrie articole de presă. La fel de pregătiți sunt să învețe cum stau lucrurile in administrația locală și aparatul central de stat, însă puținele oportunități de internship sunt compromise de eterna lipsă de transparență. (Pe aceeași notă a abilităților practice, există studenți care deplâng lipsa oportunităților de pregătire civilă pentru situații de conflict și război).

O altă problemă este atitudinea noastră față de muncă. In cei șase ani petrecuți in aparatul central de stat am aflat următoarele (cu mențiunea că există și excepții, însă prea puține):

• ziua de luni este zi nefastă pentru că începe o nouă săptămână de lucru;
• ziua de vineri este zi de bucurie pentru că vine weekendul și, eventual, ca să sporim bucuria trebuie să scurtăm ziua de muncă;
• trebuie să aștepți cu nerăbdare weekendul, zilele libere sau concediul, altfel ești arogant sau lipsit de colegialitate sau workaholic;
• dacă ceva nu este absolut obligatoriu de făcut, mai bine nu faci;
• dacă totuși este absolut obligatoriu, mai suportă amânare;
• inițiativa nu este încurajată pentru că ar însemna să ne dăm singuri de muncă.

Situații similare (ce-i drept, mai puține) există și in mediul privat, iar concluzia generală este că nu avem o cultură a muncii: nu privim slujba ca pe o șansă de a ne dedica unui obiectiv sau ideal, nu avem răspunderea lucrului bine făcut, ne limităm permanent la minimul obligațiilor din fișa postului și nici nu ne trece prin gând (sau dacă ne trece, considerăm nociv) să go the extra mile, cum ar zice americanul. Cum ar fi să ii explici unui client la telefon ce are de făcut in loc să îl trimiți să schimbe mesaje cu un AI. Sau să ajuți un contribuabil cu o copie xerox la copiatorul din biroul tău achiziționat din bani publici in loc să îl pui din nou pe drumuri? Sau să ii întorci eseul unui student de două ori, de nouă ori, de câte ori este nevoie ca el/ea să învețe să îl scrie cum trebuie? Unii ar spune că se numește depășirea atribuțiilor; alții ar spune nepăsare, nesimțire, bătaie de joc. Alegeți dumneavoastră răspunsul corect.

Deseori, munca declanșează in noi un sentiment de obligație, lehamite și repulsie. Am demonizat munca și am transformat-o intr-un supliciu, o activitate care ne împiedică de la a ne trăi viața și a ne bucura de propria existență (voi lăsa sociologii să analizeze influența comunismului in această chestiune). „Muncim să trăim, nu trăim să muncim” – iată o expresie românească care surprinde chintesența înțelepciunii noastre, ca și când munca există in afara traiului și complet separată de acesta. Și atunci cum ar putea o astfel de societate să zămislească tineri pentru care munca este o normalitate și nu o pedeapsă, adolescenți curioși să lucreze o vară sau chiar copii dornici să vândă limonadă pentru a-și cumpăra o minge. Nu voi deschide problema voluntariatului in România pentru că aici pândește alt demon – cel al implicării civice. Cât despre munca pro bono (sau munca pentru fraieri, cum am auzit că se mai numește) – aici este lăcașul lui Belzebut in carne și oase.

Atitudinea in sine nu este o problemă; până la urmă, fiecare este liber să aibă ce atitudine dorește, lucru valabil și la nivel societal. Problemă sunt efectele acestei atitudini: un mediu de lucru stresant, eficiență și productivitate scăzute, calitate slabă și, mai presus de toate,  un sistem valoric distorsionat in care reperele sunt funcția, gradul, salariul, cantitatea (de hârtii sau ore) și popularitatea – și care ne lasă complet orbi la faptul că un angajat al serviciului de salubrizare care adună cu mâna resturile căzute in urma golirii pubelelor face mai mult bine oamenilor și societății (sau ca să folosesc terminologie corporatisto-capitalistă, aduce mai multă plus-valoare) prin dedicarea sa muncii decât un director de companie de stat care folosește deplasările oficiale doar pentru shopping și turism.

Ca activitate propriu-zisă, munca este de multe ori grea – implică stres, extenuare, efort fizic și/sau mental, bătăi de cap, frustrări. In același timp, însă, ce minunată oportunitate este munca, ce privilegiu să ți se dea șansa să dai ce ai mai bun in tine; să faci ceva cu propriile mâini, propria minte, care să bucure oameni sau să ajute societatea. Și câte lucruri extraordinare ne poate oferi un loc de muncă, dincolo de câștigul monetar și rezultate: responsabilizare, punctualitate, simțul datoriei, lucrul in echipă și dozarea efortului; munca ne forțează să prioritizăm, să găsim soluții și să ne adaptăm, pentru că, in fond, munca este un tip de educație. Deci de ce nu am dori să ii încurajăm pe tinerii cu vârste cuprinse intre 16 și 25 de ani – cei care se află fix in perioada de formare și de maximă absorbție cognitivă – să încerce cât mai multe munci posibile, de la cele manuale la cele intelectuale, de la cele remunerate la cele voluntare?