Adrian Negrescu: De ce miroase urât la marginea marilor orașe?

Asta este o întrebare pe care și-o pun tot mai mulți oameni, mai ales pe social media și la care am căutat niște explicații. Iar acestea sunt cât se poate de relevante.

În ultimele zile, astfel de episoade au fost semnalate la Brașov și București. Și nu sunt singurele orașe unde s-a întâmplat acest lucru.

Explicațiile au legătură, în esență, cu poluarea dar și cu un alt fenomen pe care mulți l-au ignorat până acum – agricultura ecologică.

La București, Garda de Mediu a menționat stația de epurare Glina și depozitul de deșeuri de la Vidra. Ce au reclamat inspectorii? Incinte de deshidratare a nămolului funcționând cu ușile larg deschise, ceea ce compromitea sistemul de depresiune destinat captării emisiilor, nămol deshidratat evacuat în containere descoperite, instalații de neutralizare a mirosurilor nefuncționale și o acumulare importantă de gaze în hale.

Interesant este că în timp ce oamenii reclamau un miros insuportabil, măsurătorile oficiale nu înregistrau nicio depășire a limitelor de poluare.

Motivul este că legislația actuală nu tratează disconfortul olfactiv ca pe o problemă de mediu în sine. Mirosul și poluarea aerului sunt, juridic, două noțiuni distincte. Un miros poate fi insuportabil fără ca aerul să fie, tehnic, poluat — și invers, aerul poate fi periculos fără să miroasă a nimic.

Consecința practică este că autoritatea de mediu poate constata nereguli de operare și poate amenda, dar nu poate sancționa mirosul ca atare. Pentru asta ai nevoie de criterii tehnice obiective pentru măsurarea disconfortului olfactiv ce ar trebui dezvoltate de autoritățile sanitare. Din păcate, până acum nu s-a făcut o asemenea clasificare.

Cazul Brașovului: mirosul care nu este o problemă, ci un calendar

La Brașov, la Cluj, la Arad și în zeci de alte localități, răspunsul instituțional este cu totul altul. Comunicatul Gărzii de Mediu Brașov este fără echivoc: administrarea îngrășămintelor organice este permisă în această perioadă, conform Codului de bune practici agricole, iar fertilizarea organică este o practică recunoscută și recomandată la nivelul Uniunii Europene.

Nu este o scuză birocratică. Este descrierea corectă a unei activități legale, reglementate în detaliu și programate într-o fereastră de timp foarte precisă.

Codul de bune practici agricole, împreună cu Directiva europeană privind nitrații, stabilesc perioade de interdicție care coincid cu intervalele în care plantele nu sunt în vegetație și nu pot absorbi azotul. Rezultatul este că fermierii sunt practic obligați să împrăștie gunoiul de grajd compostat înainte de intrarea în perioada de interdicție, adică la sfârșitul verii și toamna, înainte de arătură. De aceea episoadele de miros agricol se concentrează în aceleași săptămâni, an de an, în jurul acelorași orașe.

Tot codul interzice aplicarea pe ploaie, pe ninsoare, pe soare puternic, pe teren înghețat, acoperit cu zăpadă sau cu exces de apă, interzice depozitarea gunoiului direct pe sol în toate situațiile și impune distanțe față de sursele de apă. Cu alte cuvinte, ferestrele în care fertilizarea organică se poate face legal sunt înguste, iar fermierul care are câteva sute de hectare de acoperit nu are de ales: le folosește.

Mirosul care ajunge în cartierele Brașovului sau ale Clujului nu este semnul că ceva funcționează prost. Este semnul că ceva funcționează exact cum trebuie, la câțiva kilometri de blocuri.

De ce se întâmplă din ce în ce mai des

Aici se află partea care lipsește aproape complet din dezbaterea publică: fertilizarea organică este în creștere, și va crește în continuare, pentru că întreaga industrie agricolă se mișcă în această direcție.

Presiunea vine din trei surse simultane. Prima este economică. După 2022, criza energetică a scumpit dramatic îngrășămintele chimice de sinteză, a căror producție depinde direct de prețul gazului natural, iar fermierii care își puteau acoperi nevoile din surse organice s-au trezit brusc într-o poziție competitivă mult mai bună.

A doua este de reglementare: Comisia Europeană țintește 25% din suprafața agricolă a Uniunii în sistem ecologic până în 2030, iar România, cu circa 3–4% din suprafața agricolă utilizată certificată ecologic, este sub jumătate din media europeană și are un drum foarte lung de parcurs.

A treia este comercială, și este cea mai puternică. Piața mondială a alimentelor și băuturilor ecologice a atins în 2024 un nivel record de aproape 145 de miliarde de euro, potrivit raportului „The World of Organic Agriculture 2026”, realizat de institutul FiBL și de IFOAM – Organics International. Aproape 99 de milioane de hectare sunt lucrate în sistem ecologic la nivel global, de peste 4,8 milioane de producători. În România, la 1 ianuarie 2026 existau 15.262 de operatori cu certificate valabile în sistemul european TRACES, dintre care 14.540 în producție primară.

Prima de preț este reală. O cooperativă de fermieri ecologici din județul Alba și-a vândut integral recolta de grâu și ovăz către panificații din Germania la prețuri cu 35% peste media națională. Pentru un producător, aceasta nu este o opțiune filozofică, ci o decizie de business.

Iar dozele explică intensitatea mirosului. Fertilizarea organică de bază a unei culturi înseamnă, tipic, 20–30 de tone de gunoi bine fermentat la hectar, aplicate toamna înainte de arătură, iar la unele culturi legumicole se merge până la 40–60 de tone. Înmulțit cu sutele de hectare ale unei ferme moderne, rezultatul se simte la kilometri distanță, timp de câteva zile.

Partea de responsabilitate care nu ține de autorități

Și ajungem la lucrul pe care aproape nimeni nu vrea să îl spună, dar care contează cel mai mult pentru cineva care își cumpără astăzi o locuință.

În ultimii 15 ani, dezvoltarea rezidențială din jurul marilor orașe s-a făcut, în cea mai mare parte, pe teren agricol convertit.

Ansamblurile din nordul și sudul Bucureștiului, din jurul Clujului, din Sânpetru sau Săcele nu au apărut lângă câmpuri din întâmplare: au apărut pe câmpuri.

Terenul era ieftin tocmai pentru că era agricol, iar în jurul lui a rămas, aproape întotdeauna, alt teren agricol, care continuă să fie lucrat.

A cumpăra o casă la marginea unui oraș, cu vedere la câmp, și a te aștepta ca acel câmp să nu miroasă niciodată a gunoi de grajd este o neînțelegere fundamentală a locului în care te muți. Fertilizarea organică nu este o agresiune. Este agricultură, iar agricultura era acolo prima.

De aceea, alegerea locuinței în zonele limitrofe cere un minim de documentare pe care puțini cumpărători o aplică. Merită verificat ce se află în jur pe o rază de câțiva kilometri, nu doar peste drum: terenuri agricole lucrate, ferme zootehnice, platforme de depozitare a dejecțiilor, dar și depozite de deșeuri, stații de epurare sau platforme industriale. Merită consultate planurile urbanistice ale zonei, care spun ce se poate construi și ce funcțiuni rămân agricole.

Merită vizitat locul în mai multe momente ale anului, iar dacă se poate, în august, septembrie sau octombrie — nu doar într-o dimineață de mai. Și merită întrebați vecinii care sunt deja acolo, pentru că ei știu exact în ce săptămâni se închid ferestrele.

Distincția este esențială, pentru că are consecințe complet diferite. Dacă mirosul vine de la o fermă care respectă codul de bune practici, nu există și nu ar trebui să existe o autoritate care să îl oprească — soluția este să știi ce cumperi.

Dacă mirosul vine de la o stație de epurare cu instalațiile de neutralizare oprite sau de la un depozit de deșeuri prost operat, atunci este o problemă de operare, de autorizare și, eventual, de sănătate publică, iar aici autoritățile au și instrumente, și obligații. Desigur, realitatea nu este obligată să respecte această delimitare: într-o anumită zi, fertilizarea unor terenuri agricole se poate suprapune peste emisii provenite dintr-o stație de epurare, un depozit de deșeuri sau o altă sursă.

Numai că, atunci când în apropiere există terenuri agricole și calendarul permite fertilizarea, explicația cea mai la îndemână devine adesea agricultura. Iar ceea ce pare o explicație poate ajunge, în lipsa măsurătorilor și a verificării sursei, să ascundă tocmai cauza care ar trebui investigată.

În esență, cel mai mare deserviciu pe care îl face confuzia dintre cele două situații este că le permite adevăraților poluatori să se ascundă în spatele agriculturii. Când orice miros din oraș poate fi atribuit, comod, „fertilizării din zona periurbană”, presiunea publică asupra unei stații de epurare care funcționează prost se disipă. Iar când orice miros de gunoi de grajd este tratat ca un scandal de mediu, fermierii care fac exact ceea ce este mai bine pentru sol, pentru mediu și, în cele din urmă, pentru hrana noastră, adică ceea ceUniunea Europeană ]i încurajează să facă ajung să fie tratați ca infractori.

România are nevoie de criterii tehnice clare pentru măsurarea disconfortului olfactiv, așa cum cere chiar Garda de Mediu, tocmai pentru a putea separa cele două categorii.

Până atunci, singurul filtru de bun-simț rămâne la nivelul fiecăruia dintre noi: mirosul de îngrășământ natural, într-o zonă agricolă, nu este poluare. Este mirosul mâncării care se face bine. Cine nu îl suportă are o singură soluție reală, și ea se ia înainte de a semna contractul de vânzare-cumpărare, nu după.