Cosmin Gabriel Păcuraru: Autosabotajul energetic al României și modelul războiului hibrid

Autor: Cosmin Gabriel Păcuraru, activ în industria energetică în regim de freelancing, doctor în „Relații Internaționale și Studii Europene” la Universitatea Babeș – Bolyai din Cluj Napoca cu o teză depre securitatea energetică a României (2013), pentru contributors.ro

Modelul Bezmenov aplicat local – Autonomia energetică a României sub atac

Cea mai eficientă operațiune de demoralizare a unei populații rămâne atacul sistematic asupra infrastructurii energetice. Lecția primei ierni de război din Ucraina s-a transformat, în ultimii ani, într-o doctrină executată cu precizie chirurgicală.

Frecvent am ridicat întrebarea – și am argumentat-o public în articolele despre ”Partida Rusă din Energie” – dacă nu cumva România este deja pe harta acelorași ținte strategice ale Federației Ruse. O analiză comparativ-istorică asupra industriei energetice (domeniul meu de expertiză) conduce la o concluzie pe cât de neplăcută, pe atât de fermă: suntem victimele ideale ale unui război hibrid.

Subordonând această realitate modelului de război psihologic teoretizat de Yuri Bezmenov încă din 1984 – cu mult înainte ca conceptul de război hibrid sau Doctrina Gherasimov să fie formalizate -, tabloul devine evident. Lăsând la o parte propaganda sau fricțiunile social-politice, dacă analizăm strict capacitatea economică, autonomia decizională a statului, lanțurile de aprovizionare, precum și infrastructura de transport și stocare, România se încadrează perfect în profilul de victimă strategică.

Radiografia unui dezastru – 17 ani fără strategie, decizii de amatori și active abandonate

În urmă cu aproximativ 12 ani, luam parte la o întâlnire la care participa și un europarlamentar român. Discursul său de atunci a lăsat întreaga audiență perplexă: ne asigura senin că România va deveni un importator net de energie, deoarece producția eoliană din nordul Europei – referindu-se la fermele de pe litoralul Atlanticului, Mării Baltice și Mării Nordului – va fi într-atât de ieftină încât va scoate din uz orice capacitate autohtonă. Uimirea generală venea nu doar din absurdul prognozei, ci din faptul că vorbitorul era de profesie inginer, detaliu de la care așteptai, în mod rezonabil, un minim de alfabetizare privind sistemul energetic național.

Astăzi, o privire retrospectivă asupra ultimilor 20 de ani confirmă că acea declarație nu era o simplă rătăcire individuală, ci simptomul unei degradări structurale sistemice. România a funcționat timp de 17 ani, din 2007 încoace, fără o Strategie Energetică aprobată și asumată. O succesiune continuă de miniștri s-a perindat la conducerea portofoliului fără ca vreunul să fie capabil să redacteze și să treacă prin Parlament un document-cadru de securitate națională.

În tot acest timp, domeniul a fost supus unor „restructurări” falimentare, prin crearea de companii monocombustibil total nepotrivite pentru un mix echilibrat și rezilient de producție. S-au închis precipitat minele și capacitățile pe cărbune, fără a pune în funcțiune nicio alternativă capabilă să asigure energia de bandă și securitatea sistemului. Resursele primare au rămas hiper-concentrate, cu petrolul monopolizat de OMV și gazele împărțite între OMV și Romgaz, în timp ce statul a rămas captiv într-un paradox: deține peste 75% din producția electrică, dar exercită un management incapabil și orbește subordonat.

Mecanismele de protecție au cedat și ele pe parcurs. Distribuția a fost în mare parte privatizată, iar ANRE s-a transformat dintr-un arbitru ferm într-un spectator pasiv al pieței. În paralel, capacități majore de producție hidroelectrică au fost lăsate să funcționeze sub parametrii proiectați din cauza lacurilor de acumulare colmatate și a unor retehnologizări amânate sau executate de mântuială. Peste toate aceste vulnerabilități tehnice s-a suprapus o deprofesionalizare agresivă: consiliile de administrație, directoratele și conducerea ministerului au fost umplute sistematic cu oameni lipsiți de orice pregătire în domeniu.

Așa arată tabloul unui (auto!)sabotaj prelungit – fundalul perfect pe care s-a putut grefa, fără o voce reală din opoziție, războiul hibrid.

Sub asediu pe toate fronturile: De la Strâmtoarea Hormuz la pana sistematică din SEN

Astăzi, Europa și România traversează o succesiune de crize suprapuse care pun sub semnul întrebării reziliența economică a continentului. Prima undă de șoc a debutat în 2014 și s-a adâncit dramatic odată cu invazia rusă din Ucraina, din 2022. Sistarea livrărilor de gaze rusești către Uniunea Europeană a aruncat în aer prețurile resurselor primare. Peste această traumă s-a adăugat blocarea Strâmtorii Hormuz din primăvara acestui an, alături de criză materialelor critice – un monopol de facto al Republicii Populare Chineze care a transformat întreaga Europă într-un client captiv al tehnologiilor chinezești pentru energie fotovoltaică și eoliană. Rezultatul direct este un deficit major de competitivitate: industria europeană plătește astăzi pe energie de două până la trei ori mai mult decât principalii săi competitori globali, Statele Unite și China.

Dacă la nivel continental vorbim despre o decuplare dureroasă de resurse ieftine, în dreptul României se adaugă un registru întreg de neajunsuri locale, agravate de un management dezastruos. Seceta endemică a prăbușit producția hidroelectrică și a forțat opriri la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Marile retehnologizări la termocentralele pe cărbune și gaz au fost abandonate, iar centrala de la Iernut a rămas un monument al impotenței administrative, imposibil de pus în funcțiune după ani de întârzieri. În paralel, rețelele de transport al energiei electrice au fost lăsate să se degradeze fără investiții serioase de modernizare.

Efectele acestei combinații toxice dintre criză globală și indolență locală se văd în timp real. În chiar momentul scrierii acestui articol, Sistemul Electroenergetic Național funcționează la limita avariei, privat dintr-o dată de o capacitate uriașă de producție: 1.400 MW indisponibili la Cernavodă, 285 MW opriți la Turceni și alți 185 MW nefuncționali la CET Vest (ELCEN). Așa se traduce, în cifre seci, vulnerabilitatea strategică a unei țări care a ales să ignore avertismentele.

Cum se transformă neputința tehnică în prăbușire națională

În industrie, demoralizarea înseamnă pierderea încrederii că România mai poate produce energie la prețuri competitive. Această erodare psihologică și economică acționează pe trei direcții majore.

Prima este iluzia resurselor. România are gaze, hidro, nuclear, lignit, soare și vânt, dar resursele din subsol nu garantează automat energie ieftină sau independență. Când dezbaterea publică oscilează între triumfalismul că „avem de toate” și resemnarea că depindem total de importuri, formularea unei strategii devine imposibilă. Miza reală este distincția dintre ce avem în pământ și ce putem livra ferm în rețea.

A doua este transformarea fiecărei avarii într-o criză de legitimitate. Prețurile mari, proiectele blocate sau întreruperile de furnizare sunt folosite pentru a demonstra că sistemul este iremediabil distrus. Însă un preț mare are cauze tehnice clare: lipsă de capacitate de bandă, gâtuituri în rețea, taxe și integrare haotică a regenerabilelor. A pune totul doar pe seama dezinformării înseamnă a masca incompetența administrativă.

A treia este distrugerea credibilității experților. Polarizarea a transformat orice analiză tehnică într-o presupusă teorie a conspirației sau un joc de interese. Dezbaterile cruciale despre cărbune, gaze, reactoare nucleare sau baterii nu se mai poartă pe cifre și costuri, ci pe emoții și tabere politice.

Aici se aplică direct modelul lui Yuri Bezmenov: demoralizarea devine armă strategică atunci când pierderea încrederii paralizează capacitatea statului de a mai adopta vreo decizie pe termen lung. Frustrarea populației are cauze reale, dar este terenul ideal speculat de un adversar hibrid.

Când statul își pierde capacitatea tehnică și decizională

Vulnerabilitatea strategică a României nu vine neapărat din atacuri externe, ci din decizii politice decuplate de realitatea tehnică. Ne autosabotăm prin reglementări haotice și investiții ratate.

Un exemplu flagrant este decarbonizarea făcută fără cap. Modificările legislative recente prevăd scoaterea din funcțiune, până în august 2026, a încă 710 MW pe cărbune. Însă un megawatt eolian sau solar nu poate înlocui un megawatt ferm, disponibil permanent. Închiderea capacităților dispecerizabile fără a pune în loc rezerve și stocare este o eroare gravă de securitate națională.

Efectul? Dependența cronică de importuri în orele de vârf – o realitate vizibilă chiar zilele trecute, când importurile au depășit producția internă. Într-un sistem interconectat, importul este util, dar devine o capcană dacă este tratat ca o certitudine. Fără capacitate fermă, o problemă tehnică se transformă rapid în criză economică: preturi uriașe, industrie sugrumată și presiune pe buget.

Colapsul afectează și baza industrială. Când importăm nu doar energie, ci și echipamente, servicii critice, automatizări și software, securitatea noastră devine captivă pe lanțurile externe – risc confirmat direct de Strategia Națională de Apărare 2025–2030.

Privită prin modelul lui Bezmenov, problema nu este dacă importăm sau nu, ci dacă România mai are suficientă capacitate tehnică și decizională pentru a supraviețui unei crize majore.

Mecanica prăbușirii: Când incompetența internă devine cea mai ieftină armă hibridă

Criza izbucnește în momentul în care vulnerabilitatea energetică este transformată din problemă internă în instrument de presiune. Pe fondul slăbiciunilor structurale deja acumulate, un singur eveniment declanșator este suficient pentru a prăbuși eșafodajul: gerul năpraznic, un șoc pe piața gazelor, o avarie majoră sau un incident cibernetic. Contextul actual oferă deja ingredientele ideale, în condițiile în care seceta prelungită este urmată de temperaturi scăzute și consumuri masive de energie.

Mecanismul de transmitere a unei astfel de prăbușiri nu rămâne doar la nivel psihologic, ci se resimte imediat prin facturi explozive, pierderi industriale și presiuni uriașe pe bugetul public. Când lipsa capacităților ferme de producție întâlnește un deficit regional, statul este împins rapid într-un colț, fiind forțat să adopte măsuri haotice de urgență sau chiar concesii economice și diplomatice.

Un actor ostil va specula instantaneu o asemenea oportunitate pentru a amplifica panica și a distruge încrederea în instituții. Totuși, o analiză lucidă de securitate trebuie să facă o distincție clară între atacul hibrid și propria neputință: este o eroare gravă să atribui propagandei sau sabotajului ceea ce poate fi explicat direct prin investiții amânate, reglementări stupide și incompetență managerială.

Capcana normalizării – Cum devine dependența o stare cronică și definitivă

Ultima etapă din modelul lui Bezmenov – normalizarea – capătă o semnificație critică atunci când o vulnerabilitate temporară se transformă într-o caracteristică permanentă a sistemului energetic. Pentru România, pericolul nu vine din deschiderea către investiții străine, ci din riscul ca absența oricăror alternative funcționale să devină un dat de necontestat.

Această dependență cronică se manifestă mai întâi la nivel tehnologic și comercial. În termocentrale, criza pieselor de schimb și a mentenanței este deja o realitate zilnică, unde dependența de un singur furnizor de echipamente sau software face orice schimbare extrem de scumpă și dificilă. La fel, în lipsa contractelor diversificate pe termen lung și a unei arhitecturi comerciale inteligente, accesul la capacități de transport și import devine un factor permanent de vulnerabilitate.

Cea mai gravă pierdere rămâne însă lichidarea capacității industriale și a resursei umane. Odată cu închiderea capacităților de producție dispar furnizorii locali, infrastructura tehnică și competențele specifice, iar reconstrucția lor poate dura decenii. Am ajuns deja în situația absurdă și dramatică în care pensionarii sunt rechemați de urgență din retragere pentru a mai putea reporni câte un grup la Turceni. Aceasta este o prăbușire directă de politică industrială și de securitate economică națională.

Efectul final al acestui lanț de eșecuri este acceptarea resemnată a lipsei de alternative. În momentul în care decidenții încep să considere dependența de importuri și soluțiile de avarie drept o stare inevitabilă, statul își pierde definitiv marja de negociere și suveranitatea energetică. Acesta este sensul profund în care modelul Bezmenov explică modul în care o vulnerabilitate este mai întâi creată, apoi speculată și, în final, perpetuată – chiar dacă mecanismul a fost pus în mișcare nu neapărat de un plan conspirativ străin, ci de propriul nostru analfabetism strategic.

Lectia amară a energiei: Cum transformi o țară bogată într-o victimă perfectă

În final, privită prin prisma razboiului hibrid și a modelului Bezmenov, tragedia industriei energetice românești nu constă neapărat în existența unui plan diabolic conceput la exterior, ci în ușurința cu care vulnerabilitățile create prin incompetență, deprofesionalizare și miopie politică pot fi exploatate. Ne-am adus singuri în poziția de victimă perfectă: am lichidat capacități de bandă fără a pune nimic în loc, am ratat investiții critice, ne-am pierdut specialiștii și am acceptat dependența ca pe o stare de normalitate. Dacă România dorește să mai conteze ca stat suveran și rezilient, recâștigarea securității energetice nu mai este o simplă temă de dezbatere economică, ci o urgență absolută de supraviețuire națională. Reconstrucția trebuie să înceapă imediat de la baza tehnică, de la depolitizarea deciziei și de la reevaluarea lucidă a resurselor proprii, înainte ca starea de dependență permanentă să devină definitivă.

***

Mai multe editoriale AFACERI.news, găsiți în secțiunea OPINIE, disponibile AICI.