Gabriel Giurgiu: Mi-ar fi fost simpatic, dar…

… dar a făcut prea multe trăznăi, după gustul meu. E vorba despre Donald Trump, despre cine altcineva?

Spre începutul mandatului, s-au adunat la un podcast de vorbă patru dintre cei mai zdraveni comentatori de Casa Albă. Oameni care scriau despre ce se întâmplă acolo de decenii întregi. Nu vă spun de la ce publicații erau, pentru că o să spuneți că erau hateri sadea. În fine, pe vremea aia, acum cam trei ani și jumătate, nu începuse încă frecușul fără menajamente între POTUS și CNN, NYT, WashPost etc. Cei patru încercau să analizeze comportamentul “dezordonat” al lui Trump în ale resurselor umane. Numiri, demiteri, nepotisme.

Începusera deja să apară și în politica externă semne ale Marelui Neprevăzut, ignorarea consilierilor, teoretic, tehnocrați și competenți, deciziile “peste noapte”, limbajul total lipsit de curtoazie sau, dimpotrivă, mult prea laudativ la adresa unui lider mondial sau a altuia, după o logică deseori greu de înțeles.

Unul dintre cei patru ziariști a dat o explicație care mi s-a părut interesantă. “Măi băieți”, zice el, “să nu uităm că avem de-a face cu un tip care a făcut avere din imobiliare. Păi, un rechin din domeniul ăsta este fără milă atunci când negociază pentru un teren, împotriva vreunui concurent. Este dur, crud, face orice să câștige. Întotdeauna, însă, are grijă să lase o portiță de dialog. Pentru că știe că, după ce câștigă licitația inițială, urmează birocrația aprobărilor de la consilierii locali, un PUZ, o autorizație, mai multe autorizații. Știe că nu poate să dețină mereu controlul acolo, în Consiliu. Știe că măcar unul dintre concurenții lui îi pot pune bețe în roate iar dacă se unesc doi-trei, e jale, nu îi mai trece proiectul în veac.”

Mi s-a ăarut plauzibilă și interesantă opinia, așa că am încercat, o vreme, să îmi explic varii acțiuni politice în acea cheie. Nu prea mi-a ieșit. Recunosc, nu am urmărit cu mare atenție politicile sale economice, adresate industriei americane. În afară de un protectionism pronunțat, nu am reținut altceva. E drept, cifrele nu arată deloc rău și foarte mulți dintre prietenii americani (chiar democrași) îi recunosc meritele în domeniul ăsta. Evident, vorbim despre perioada de dinainte de pandemie.

Nu neg, omul mi-ar fi fost extrem de simpatic și pentru că nu este în tabăra celor care dărâmă statuia sclavagistului Cristofor Columb sau a opresorului intelectual alb pre numele său Voltaire. S-a opus ideologic celor care, în Portland, au dat foc steagului american (asta nu e mare minune, s-a mai petrecut și se mai petrece la Teheran sau în Washington DC) și Bibliei! Adică, o mișcare doritoare de emanciparea populației de culoare arde o Biblie. Vă dați seama cât de autiști sunt organizatorii acelei mișcări? Evident, chestiunile ridicole precum schimbarea numelor unor romane celebre au urmat parcă de la sine.

La fel de rapid a apărut și cancel culture. Nu ești de acord cu îngenunchiatul la începutul orelor, la facultate, în semn de remușcare pentru ceea ce s-a întâmplat acum 200 de ani? Ești cancelled. Adică, anulat. În general, asta înseamnă concediat de la universitate și ignorat de peer reviews. În cel mai fericit caz, scade doar bugetul catedrei la care lucrezi. Un soi de Mc Carthy-ism pe invers. Pentru că a fost adversarul ideologic al acestei mișcări pe care sper să nu o vedem exportată prea curând în Europa, avea toată simpatia mea.

Numai că necazul este că, oricât de abject ar fi relatat majoritatea presei americane despre activitatea președintelui, în politica externă a comis gesturi cu logică foarte greu de înțeles.

În primul rând, răcirea relațiilor cu Europa. Donald Trump a reușit performanța de a aduce discuțiile bilaterale de la nivelul preliminar TTIP la cota de îngheț și riscul unui război comercial. În plan geostrategic, are ceva merite pe linie. Era, într-adevar, greu de acceptat ca Germania să nu contribuie pe cât se cuvine la bugetul NATO, în timp ce cumpăra gaz de la o companie rusească. Era greu de priceput de ce think tank-istul șef al Europei, domnul Macron, lansează idei privind ruperea dependenței de securitate față de Statele Unite și declara NATO a fi “în moarte cerebrală”. Toate astea fiind spuse în numele unei organizații inter-guvernamentale, UE, care mai are la dispoziție un singur portavion, după Brexit. Au urmat discuții despre un buget comunitar dedicat apărării, despre creșterea rolului strategic al UE în lume… și cam atât. În niciuna dintre crizele apărute în ultimii ani, nu pot spune că am văzut UE a fi vreu jucător relevant. Declarații, emailuri de reproș, “privim cu îngrijorare”, comunicate de presă și atât. E drept, în lipsa unei coordonări cu administrația Trump, nu știu ce ar fi putut face mai mult domnul Borell.

Nu știu ce ar fi putut face, atâta vreme cât, pare-se, retragerea din nordul Siriei nu a fost comunicată aliaților europeni. Astfel, kurzii au rămas în cătarea puștii și tăișul pumnalelor turcești. Tristă soartă pentru niște oameni care ani de zile au luptat în numele Occidentului împotriva DAESH. Cadou nesperat pentru sultanul otoman al vremii noastre, dl Erdogan. Un tip care tocmai sfidase întreaga alianță nord atlantică prin achiziția de sisteme aer-sol de la Rusia domnului Putin. Un lider departe de valorile democrațiilor liberale europene care și-a permis să rescrie frontiere și să sondeze după gaze naturale prin estul Mediteranei (și prin Marea Neagră). Ce a făcut domnul Trump cu acest aliat năbădăios? Nimic. Grecii și ciprioții au protestat, protestul lor a fost depus, cuminte, la registratură, cu număr de ordine. Domnul Macron a trimis singurul portavion al unui stat membru UE în zonă. Și gata. Au mai urmat niște emailuri de reproș.

A mai fost Nagorno Karabakh. Ar fi putut Occidentul să acționeze în vreun fel, astfel încât să contracareze avansul lui Erdogan și Putin? După cum s-a văzut, fără America, nimica nu se poate. La vreo 2 zile după rezolvarea situației, domnul Macron s-a oferit să dea o mână de ajutor. Prea puțin, prea târziu. Caucazul pare deja împărțit între același sultan Erdogan și faimosul atotputernic Putin. Căci așa pare, de la o vreme, rezidentul de la Kremlin. Atotputernic. Regret enorm să spun asta, dar Donald Trump pare că a făcut mult prea multe cadouri nesperate Rusiei, în timp ce făcea mult prea mulți peri albi Europei.

Puțin mai înainte, Afganistan. Discuții de pace cu talibanii. Asta m-a enervat de-a dreptul. Stai la masă de negociere cu șia care au dărâmat Turnurile pe 11 septembrie, șia care au făcut praf monumente istorice și au asasinat atâția americani și europeni laolaltă? Adică, e un fel de capitulare? Acceptare a înfringerii? M-a enervat și pentru că în Afganistan au murit și militari români. Nu am auzit o opinie a guvernului României despre “negocierile de pace” cu talibanii. De fapt, nu prea am auzit de nicio reacție europeană, în general. Trump a decis, nu mai avem ce comenta.

Trecem peste toate astea și tot mai rămâne una. Trăznaia care poate fi cireașa de pe tort. Cascadoria diplomatică supremă. Intâlnirile cu marele Kim. Marele Lider. Fabricant de material nuclear, falsificator dovedit de dolari, dictator care își înfometează poporul, din incompetență și aroganță. Un tip absolut nefrecventabil, ignorat de cvasi totalitatea lumii diplimatice decente. După ce a torpilat reuniuni G7 prin încăpățânare și celebra sa TwitterDiplomacy, se vede în mai multe rânduri cu Giganticul Lider Coreean și îi trimite mai multe mesaje de apreciere. Cui? Unuia mai rău decât Ceaușescu. Na, că am zis-o și pe-asta. Rezultatul? Niciunul. Coreea de Nord continuă programul său nuclear în timp ce dvs citiți acest articol.

Domnul Trump a reușit să torpileze (tot fără înștiințarea aliaților europeni) un alt program de denuclearizare, cel iranian. Nu vreau să intru în amănunte, nu le cunosc, este foarte probabil ca acestea să fie aflate de generația nepoților noștri. Nu știu însă cum se face că Europa nu a fost defel încântată de retragerea americanilor din aranjamentul cu Iranul și au reprosat lipsa probelor din argumentație. Păcătos cum sunt, m-am gândit că Airbus o fi câștigat licitația pentru Iran Air în dauna lui Boeing. In fine, nu știu, nu îmi dau cu părerea. Relațiile Satelor Unite cu Iranul sunt suficient de complicate astfel încât Europa să fie doar marginală în discuție. Pur și simplu, nu are loc.

Nu mai zic de acordul de la Paris privind mediul. Unii imi puteți argumenta că nu are nicio logică economică. Alții, mai cu Greta de mână, îmi veți sice contrariul. Nu vreau să intru în conversația asta, acum. Mai ales că, se pare, Bidden vrea să revină la sentimente mai bune.

Una peste alta, revenind la pretextul inițial, mie Donald Trump nu mi s-a părut defel genul “o mână spală pe alta”, după cum îl descriau confrații mei americani. Mie nu mi s-a părut că este Agentul Imobiliar. Mi-ar fi fost simpatic dacă nu era Vedeta de Televiziune Ahtiată după Rating. Cu meritele evidente (nu zic că nu a avut, Doamne ferește), îmi pare mai degrabă a fi fost un Kardashian într-ale politicii externe.

A făcut rating? A făcut. De aia, nu pricepe de ce a pierdut alegerile.

Autor: Gabriel GIURGIU, realizator “Europa mea”, TVR