Anne Applebaum despre Stategia de Securitate SUA: ”Cel mai lung bilet de adio din istoria Americii”
Cunoscuta jurnalistă și istorică americană Anne Applebaum analizează, într-un articol de opinie publicat în The Atlantic, noua Strategie de Securitate a Statelor Unite, modelată după ideile și politicile președintelui Donald Trump.
Anne Applebaum s-a preocupat îndeaproape de istoria comunismului și de dezvoltarea societății civile în Europa Centrală și de Est.
Este căsătorită din 1992 cu actualul ministru de Externe al Poloniei, Radosław Sikorski, și a devenit cetățeană poloneză în 2013.
Applebaum a colaborat mulți ani cu revistele The Economist și The Spectator și a fost membră a consiliului editorial al The Washington Post, între 2002 și 2006).
Este laureată a Premiului Pulitzer pentru opere de non-ficțiune în 2004, pentru cartea ”Gulag: A History”.
Actualmente scrie la revista The Atlantic precum și este membru senior al Institutului SNF Agora și al Școlii de Studii Internaționale Avansate de la Universitatea Johns Hopkins.
Textul integral, mai jos (subtitlurile aparțin redacției):
Cel mai lung bilet de adio din istoria Americii
Noua Strategie de Securitate Națională a Administrației Trump vizează însăși democrația liberală.
Anul trecut, o echipă de diplomați americani de la Global Engagement Center de pe lângă Departamentul de Stat a călătorit în peste douăzeci de țări, semnând o serie de memorandumuri. Împreună cu omologii lor din locuri atât de diverse precum Italia, Australia și Coasta de Fildeș, aceștia au convenit să demaște împreună campaniile online rău intenționate și înșelătoare originare din Rusia, China sau Iran.
”Un act unilateral de dezarmare”
În septembrie anul trecut, administrația Trump a reziliat aceste acorduri. Fostul șef al centrului, James Rubin, a numit această decizie ”un act unilateral de dezarmare” și nu e de mirare: în fapt, Statele Unite declarau că nu se vor mai opune campaniilor de influență rusești, manipulării politicii locale de către chinezi sau campaniilor de recrutare ale extremiștilor iranieni. Mai mult, nici Guvernul SUA nu va mai folosi resurse pentru a ajuta terțe părți să se ocupe de acest lucru.
Recenta publicare a noii Strategii de Securitate Națională (NSS) a administrației Trump a arătat că această decizie nu a fost o întâmplare. Dezarmarea unilaterală este acum politică oficială.
Și asta pentru că – în ciuda numelui său – această Strategie de Securitate Națională nu este cu adevărat un document strategic. Este un bilet de adio.
Dacă ideile cuprinse în ea vor fi folosite cu adevărat pentru a modela politicile SUA, atunci influența Americii în lume va dispărea rapid, iar capacitățile sale de a se apăra pe sine și pe aliații săi se vor diminua. Consecințele vor fi atât economice, cât și politice, urmând să fie resimțite de toți americanii.
NSS vs. Biblia
Înainte de a explica cele spuse, ar trebui să recunosc caracteristicile bizare ale acestui document, care pare, la fel ca Biblia, să aibă mai mulți autori diferiți.
Unii dintre ei folosesc un limbaj lăudăros și agresiv – America trebuie să rămână ”cea mai puternică, mai bogată și mai puternică țară din lume pentru deceniile următoare”-, în timp ce alții preferă eufemismul și aluzia.
Uneori, acești autori diferiți se contrazic reciproc, propunând – pe o pagină – să colaboreze cu aliații SUA, iar puțin mai departe, pe pagina următoare, indică metode să îi submineze pe aceiași aliați.
Opiniile exprimate în document nu reprezintă opiniile întregului Guvern al SUA, ale întregului Partid Republican, nici chiar ale întregii Administrații Trump.
Cele mai notabile elemente par să provină de la o anumită facțiune ideologică, una care domină acum gândirea de politică externă în actuala Administrație și care ar putea să domine și în alte administrații, în viitor.
SUA – singura țară din lume care nu mai are dușmani
Singurul element cu adevărat nou, cu adevărat radical în gândirea acestei facțiuni este refuzul său absolut de a recunoaște existența unor inamici sau de a numi orice țară care ar putea dori răul Americii. Aceasta este o abatere majoră de la prima administrație Trump.
Strategia de Securitate Națională din 2017 vorbea despre crearea unei alianțe împotriva Coreei de Nord; a menționat că Rusia ”folosește măsuri subversive pentru a slăbi credibilitatea angajamentului Americii față de Europa, a submina unitatea transatlantică și a slăbi instituțiile și guvernele europene”; în plus, a evidențiat faptul că China ”folosește stimulente și sancțiuni economice, operațiuni de influență și amenințări militare implicite” pentru a-i intimida pe alții.
Echipa politică a lui Trump din 2017 a observat, de asemenea, o ”competiție geopolitică între viziunile libere și represive ale ordinii mondiale”.
Acum însă, a doua Administrație Trump nu mai poate identifica nicio țară anume care ar putea dori să facă rău Statelor Unite și nicio acțiune specifică pe care ar putea-o întreprinde pentru a face rău.
Un deceniu întreg de război cibernetic, de intervenții politice și de război informațional al Rusiei în Statele Unite trec fără să fie menționate. Actele de sabotaj rusești în Europa, sprijinul rusesc pentru regimuri brutale din regiunea africană Sahel și, desigur, invazia Rusiei în Ucraina nu sunt nici ele importante. Niciunul dintre aceste acte de agresiune rusești nu este menționat, cu excepția războiului din Ucraina, care este descris exclusiv ca o preocupare pentru europeni.
Și mai ciudat este că China nu mai apare ca un concurent geopolitic, ci în mare măsură doar ca un rival comercial. Este ca și cum operațiunile de hacking și războiul cibernetic chinezesc nu ar exista, ca și cum China nu ar căuta să colecteze date sau să se infiltreze în software-ul care controlează infrastructura SUA. Ca și cum campaniile de propagandă și acordurile comerciale ale Chinei semnate cu țări din Africa și America Latină, care i-ar putea elimina pe rivalii lor americani de pe piețele respective, nu mai contează prea mult nici ele.
Noul document nu amintește decât ca o vagă aluzie prezența economică a Chinei în America Latină, alături de amenințarea chinezească la adresa Taiwanului.
Iar când discută despre această ultimă temă, autorii renunță la limbajul lor arogant despre puterea americană și alunecă în birocrație:
”Statele Unite nu susțin nicio schimbare unilaterală a status quo-ului din Strâmtoarea Taiwan”.
Alți rivali și alte potențiale surse de conflict nu sunt deloc menționate.
Coreea de Nord a dispărut.
Iranul este descris ca fiind ”foarte slăbit”.
Terorismul islamist nu mai merită menționat.
Conflictul israeliano-palestinian este încă ”o problemă spinoasă”, dar datorită președintelui Donald Trump, ”s-au făcut progrese către o pace permanentă”.
Hamas va dispărea în curând.
Trupele americane care încă luptă în Somalia și Siria – și în unele cazuri mor – sunt ignorate, ca și cum nu ar exista deloc.
Box în oglindă
Dacă America nu are rivali și nu se așteaptă la conflicte, atunci nici armata SUA, nici Departamentul de Stat, nici CIA, nici divizia de contrainformații a FBI-ului nu trebuie să facă pregătiri speciale pentru a-i apăra pe americani de respectivii rivali.
Documentul reflectă această presupunere și, la schimb, îndrumă aparatul de securitate națională al SUA să se gândească la ”controlul frontierelor noastre”, ”dezastre naturale”, ”practici comerciale neloiale”, ”distrugerea locurilor de muncă și dezindustrializarea” și alte amenințări la adresa activităților comerciale.
Fentanilul este trecut în revistă.
La fel, destul de ciudat, și ”propaganda, operațiunile de influență și alte forme de subversiune culturală” – deși nu există nicio indicație despre cine ar putea folosi propaganda și subversiunea culturală împotriva Americii, nici cum ar putea fi acestea contracarate, mai ales pentru că Administrația Trump a descompus cu totul toate instituțiile concepute pentru a face acest lucru.
Dar cum ar fi dacă acest document nu a fost scris nicidecum pentru oamenii sau pentru instituțiile care au în responsabilitate securitatea națională?
Dacă, dimpotrivă, ar fi fost scris pentru un public intern puternic ideologizat, inclusiv publicul intern al Biroului Oval?
Autorii au inclus în Strategie unele pasaje absolut ridicole, dar acum devenite familiare, despre faptul că Trump a pus capăt multor războaie sau o serie întreagă de alte afirmații, la fel de absurde și fanteziste, precum pasajul despre primirea Premiului FIFA pentru Pace. De asemenea, autorii fac tot posibilul să respingă toate strategiile de politică externă americană din trecut, probabil inclusiv pe cele promovate de prima Administrație Trump, ca și cum doar actuala Administrație, sub acest președinte aproape octogenar, ar putea vedea lumea cu claritate.
Inamicul din cap
În cele din urmă, deși nu numesc niciun stat care ar putea amenința America, autorii se concentrează totuși pe un inamic, mai precis, pe o ideologie inamică.
Nu este vorba nici de comunismul chinezesc, nici de autocrația rusă, nici de extremismul islamic.
Ci de democrația liberală europeană.
Iată de ce se teme cu adevărat această facțiune radicală: de oamenii care vorbesc despre transparență, responsabilitate, drepturi civile și statul de drept.
Nu întâmplător, aceștia sunt aceiași oameni pe care ideologii MAGA îi urăsc și îi antipatizează din rărunchi, aceiași oameni care luptă pentru a împiedica MAGA să redefinească Statele Unite ca un etnostat al albilor, aceiași care se opun corupției instituțiilor democratice americane și care se opun atunci când prietenii, familia și aliații tehnologici ai lui Trump redirecționează politica externă a SUA în beneficiul intereselor lor private.
Democrația liberală europeană și americană este atât de periculoasă pentru proiectul lor, încât ideologii MAGA par să plănuiască să o submineze.
Nu vor să se amestece în politica internă a nimănui, nicăieri altundeva pe planetă:
”Căutăm relații bune și relații comerciale pașnice cu națiunile lumii, fără a le impune schimbări democratice sau sociale de altă natură.”
Excepția flagrantă de la această regulă se află în Europa.
Aici, politica americană își propune acum ”să ajute Europa să-și corecteze traiectoria actuală”, un limbaj care pare să implice faptul că SUA vor interveni în acest sens.
Conform unei analize a publicației Defense One, o versiune anterioară a Strategiei de Securitate Națională prevedea că politica externă a SUA ar trebui chiar să încerce să sprijine forțele iliberale din cel puțin patru țări – Ungaria, Polonia, Italia și Austria – pentru a le convinge să părăsească Uniunea Europeană.
Pentru toate cele patru, aceasta ar fi o catastrofă economică; pentru restul continentului, aceasta ar fi o catastrofă de securitate, deoarece o Uniune Europeană afectată de așa ceva ar avea dificultăți enorme ca să contracareze războiul hibrid rusesc și presiunea economică chineză.
Dacă Uniunea se destramă, atunci nu ar mai exista nici o Comisie Europeană capabilă să reglementeze companiile tehnologice americane, și poate tocmai acesta este scopul.
”La dreapta extremei drepte”
În același timp, autorii documentului par să-și hrănească ura pentru Europa dintr-o serie de percepții false – sau, poate, dintr-o formă de proiecție.
De pildă, autorii se tem că ”anumiți membri NATO vor deveni în curând majoritar non-europeni”.
Câtă vreme, probabil, nu vorbesc despre Turcia și Canada, non-europene sadea, indicația clară este cum că țări precum Franța și Germania au atât de mulți migranți din afara Europei încât vor ajunge majoritar non-albe.
Și totuși, Statele Unite, nu Europa, sunt mai predispuse să devină ”minoritate majoritară” în următorii ani.
Strategia de Securitate vorbește, de asemenea, în mod bizar, despre faptul că Europa este în pragul ”dispariției civilizaționale”, un limbaj care nu este folosit de mulți politicieni europeni, nici măcar de cei din partidele de extremă dreapta.
Carl Bildt, fostul premier și ministru de Externe al Suediei, a caracterizat această poziționare ”la dreapta extremei drepte”.
La urma urmei, în mai mulți indicatori agregați – gradul de sănătate, fericirea autoidentificată, nivelul de trai – țările europene se clasează în mod regulat mai bine decât Statele Unite. Comparativ cu americanii, europenii trăiesc mai mult, sunt mai puțin predispuși să ajungă să trăiască pe străzi și sunt mai puțin predispuși să moară în atacuri armate în masă.
Există o singură concluzie posibilă: autorii acestui document nu știu prea multe despre Europa și nici nu le pasă să afle.
Trăind în lumea lor fantastică, sunt orbi la pericolele reale.
Inventează amenințări fictive.
Informațiile lor provin de pe site-uri web conspiraționiste și de pe relatări de-a valma de pe X, iar dacă folosesc aceste ficțiuni pentru a-și contura politicile, atunci ne-ar putea aștepta tot felul de dezastre.
Chiar va înceta armata noastră să colaboreze cu aliații cu care am cooperat timp de decenii?
Va înceta FBI-ul să caute spioni ruși și chinezi?
La începutul acestei luni, Departamentul de Justiție a anunțat că ia măsuri împotriva a două grupuri infracționale cibernetice sponsorizate de statul rus care, printre altele, au vizat infrastructura industrială americană.
Dar dacă adevăratul nostru dușman este ”dispariția civilizației” din Europa, atunci cu siguranță ar trebui să redirecționăm resursele de la acest tip de problemă secundară și să le concentrăm pe amenințarea reprezentată de Partidul Laburist Britanic sau de creștin-democrații germani.
Râs cu plâns
Este tentat să râzi de astfel de idei, să-ți exprimi neîncrederea în cei care le emit sau, pur și simplu, să te iei și să te tot duci.
Dar o gândire conspiraționistă similară a provocat deja daune reale în instituții reale. Elon Musk a crezut în povești prefabricate sau chiar complet false despre USAID, pe care le-a citit pe propria lui platformă – X. Ca atare, a demolat cu totul întreaga organizație atât de rapid și atât de nechibzuit, încât zeci sau chiar sute de mii de oameni ar putea muri din cauza asta.
La Departamentul de Stat, Darren Beattie, subsecretarul pentru diplomație publică, a declarat în repetate rânduri și în mod fals că Global Engagement Center cenzura americanii, o fantezie pe care a întâlnit-o pe internet și pe care continuă să o repete fără dovezi. Drept urmare, a demolat și acea organizație și a pus capăt negocierilor internaționale ale acesteia. Iar acum pune la cale o vânătoare de vrăjitoare domestice, la nivel departamental, încercând să găsească – sau poate să inventeze – dovezi post-hoc pentru ideile lui conspiraționiste.
”Lumea din fanteziile lor ne pune în pericol pe toți!”
Unele elemente ale acestei povești sunt familiare, pentru că s-au mai întâmplat.
Americanii și-au supraestimat, subestimat sau înțeles greșit rivalii și în trecut. Iar când o fac, comit greșeli teribile.
În 2003, mulți analiști americani credeau sincer că Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă.
În timpul Războiului Rece, mulți analiști credeau că Uniunea Sovietică era mai puternică și mai puțin fragilă decât se dovedise a fi.
Însă nu sunt convinsă că a mai existat vreodată un moment ca acesta, când cei mai proeminenți teoreticieni ai politicii externe ai guvernului american și-au transferat obsesiile interioare către lumea exterioară, proiectându-și propriile temeri asupra celorlalți.
Drept urmare, este foarte probabil să înțeleagă complet greșit cine ar putea contesta, amenința sau chiar pune în pericol real Statele Unite în viitorul apropiat.
Lumea din fanteziile lor ne pune în pericol pe toți!









