ANALIZĂ | Cum plantează Rusia cai troieni în estul Europei? Studiu de caz: energia nucleară

La sfârșitul anului 2020, Bielorusia a inaugurat Centrala Nucleară de la Astravyets, situată la doar câteva zeci de kilometri de capitala Lituaniei, Vilnius. Facilitatea energetică a fost finanțată de guvernul rus și construită de compania de stat rusă Rosatom. În mod firesc, Lituania o consideră o amenințare la adresa securității sale naționale. Proiectul a provocat deja fricțiuni încă nerezolvate în regiunea baltică. Situația este emblematică pentru modalitățile și motivele pentru care Moscova își trimite avanposturi ale intereselor sale strategice, profitând de aspirațiile de independență energetică prin energia nucleară din diferite țări ale Europei.

În continuarea unui webinar organizat de Centrul Internațional pentru Apărare și Securitate de la Tallinn (RKK/ICDS), în cooperare cu Ambasada Lituaniei în Estonia, Andrea Bonelli, cercetător la RKK/ICDS, scrie despre felul în care Rosatom se infiltrează în structurile de decizie politică în privința politicilor energetice din Europa, de ce incursiunile sale europene reprezintă o provocare semnificativă pentru securitatea națională, regională și europeană, precum și despre modul în care Europa a răspuns acestor provocări până acum.

***

Rusia finanțează și construiește centrala nucleară din Belarus, considerată nesigură de autoritățile lituaniene. Totuși, aceasta este doar una dintre mai multele căi nucleare pe care Moscova le folosește să ajungă în Europa.

Aspectele de securitate națională ale energiei nucleare mult timp lăsate la o parte, umbrite fiind de interesele geopolitice mult mai semnificative pentru petrol și gaze. Cu toate acestea, compania nucleară de stat din Rusia, Rosatom, care monitorizează și identifică diverse oportunități în Europa și la nivel global, a devenit parte a unui plan strategic mai amplu al Rusiei de a-și reconstrui influența geopolitică.

Potrivit unor estimări recente, Rusia a cheltuit peste 92 de miliarde de dolari pentru a sprijini această direcție strategică a sa în ultimii zece ani. Chiar și așa, Uniunea Europeană pare să nu fie nici pe deplin conștientă, nici poziționată corespunzător pentru a aborda cum se cuvine riscurile geopolitice și de securitate care însoțesc utilizarea companiei Rosatom de către Moscova, pentru a-și promova interesele strategice.

Pentru a înțelege natura și amploarea acestei provocări, este necesar să subliniem cel puțin trei aspecte ale sectorului energiei nucleare care creează potențialul de exploatare de către actori geopolitici maligni: pârghiile legate de construcție și mentenanță, securitatea aprovizionării cu combustibil nuclear și potențiala expunere la amenințări hibride.

Influența prin pârghii legate de construcție și mentenanță

Există două căi principale pe care le poate urma o țară pentru construirea unui program național de energie nucleară. Una este o abordare ”independentă”, în care energia nucleară este urmărită pentru obținerea autonomiei energetice a sistemului național, iar prioritatea majoră este dezvoltarea industriei naționale a energiei nucleare.

Cealaltă este o abordare ”dependentă”, în care prioritatea este satisfacerea cererii de energie electrică prin cumpărarea de tehnologie și know-how din alte țări.

Doar câteva țări au companii capabile să proiecteze și să construiască reactoare nucleare pentru centrale nucleare comerciale; Franța prin compania Orano (cunoscută anterior drept Areva), Statele Unite prin Westinghouse și Coreea de Sud prin Kepco sunt principalele exemple.

Percepția publică anti-nucleară care a fost provocată de dezastrele de la Cernobîl și Fukushima a afectat negativ mediul politic și de afaceri pentru aceste companii.

Între timp, Rosatom a apărut pe furiș ca un lider global, cu o cotă de 67% din piața construcțiilor de centrale nucleare din economiile emergente, urmată de companiile chineze – China National Nuclear Corporation (CNNC) și China General Nuclear Power Group (CGN).

Oportunitatea acestor doi principali rivali geopolitici ai Occidentului de a pune laolaltă tehnologia și politica externă este clară: exportul de tehnologie nucleară poate deveni un instrument de proiecție a ”noii puteri”, de influență și chiar de coerciție a națiunilor care devin dependente de această tehnologie, în dorința lor de a-și garanta securitarea alimentării cu energie electrică.

Rosatom nu este doar o mega-corporație controlată de stat. Ca urmare a faptului că este atât o companie integrată atât pe verticală, cât și pe orizontală, este prima care oferă un model Build-Own-Operate (BOO) pentru construirea centralelor nucleare.

Conform acestui model, partea rusă asigură finanțarea și costurile de asigurare ale viitoarei centrale, gestionează lucrările de construcție, exploatarea și mentenanța ei, precum și întregul lanț de aprovizionare cu combustibil nuclear, urmând să asigure și dezafectarea centralei dacă apare o astfel de nevoie, în timp ce țara gazdă obține electricitate la un preț fix.

Totuși, țara gazdă devine extrem de dependentă de o companie considerată strategică de regimul de la Moscova și care are un rol esențial în ambițiile sale geopolitice.

Riscurile ciclului combustibilului nuclear

Producția de energie electrică prin reacțiile nucleare este denumită în mod generic ”ciclul combustibilului nuclear”.

Acesta începe cu extracția minereurilor de uraniu și se încheie cu neutralizarea deșeurilor nucleare. Pentru a pregăti uraniul pentru utilizarea lui într-o centrală nucleară, acesta parcurge etapele de extragere a minereului, măcinare, conversie, îmbogățire și, în cele din urmă, fabricarea combustibilului propriu-zis.

Conform Sistemului Internațional de Informare pentru Ciclul Combustibilului Nuclear (INFCIS), doar câteva țări au capacitate autonomă deplină în toate operațiunile incluse în acesta: China, Franța, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie și Japonia.

Acest lucru generează o tendință a unor țări furnizoare de a cere ”exclusivitate” pe o anumită piață, precum și o anumită aliniere a țărilor beneficiare la politicile pe care țările furnizoare le urmăresc.

Îngrijorările nu se opresc aici: unii combustibili nucleari sunt compatibili numai cu anumite tipuri specifice de reactoare, generând astfel un risc suplimentar de dependență. De exemplu, multe centrale nucleare din Europa Centrală și de Est pot fi alimentate numai cu combustibilul fabricat în Rusia.

Expunerea la amenințări hibride

În mod tradițional, riscul de securitate legat de energia nucleară a fost acela că dezvoltarea unui program de energie nucleară ar putea sta la baza unui program nuclear de natură militară.

Riscul de proliferare a materialelor radioactive convertibile în ”bombe murdare” (”dirty bombs”) de către diferiți actori violenți nestatali a fost, de asemenea, o preocupare majoră.

În sens mai larg însă, centralele nucleare pot deveni vectori pentru amenințări hibride la adresa securității naționale, devenind posibile ținte pentru acțiuni precum atacuri fizice sau cibernetice care vizează provocarea unor incidente nucleare grave sau întreruperea întregului sistem energetic, însoțite de campanii de dezinformare pentru a răspândi confuzie și frică într-o anumită societate-țintă.

Mai mult, o centrală nucleară ar putea servi drept bază pentru operațiuni ostile împotriva unei țări gazdă. Acest lucru s-ar putea întâmpla în special în cazul modelelor BOO, deoarece țara gazdă ar putea avea doar o supraveghere limitată în ceea ce privește ceea ce se întâmplă în instalație în timpul construcției, dar și după ce o astfel de facilitate devine operațională.

Agenții de informații și forțele speciale care își asumă identitatea contractanților și sub-contractanților care construiesc, furnizează, operează și deservesc o centrală ar putea să își desfășoare activitățile fără a atrage prea multe suspiciuni.

De pildă, centralele Akkuyu în Turcia și Paks II în Ungaria, ambele construite de Rosatom, sunt două exemple-școală, iar posibilitatea ca acestea să se constituie în astfel de ”avanposturi hibride” ale Rusiei stabilite pe teritoriul NATO ar trebui să fie o preocupare majoră.

Operațiunile Rosatom și replica Europei

Înființată în 2007 prin fuziunea și consolidarea a peste 400 de entități din domeniul energiei nucleare, Corporația Statului pentru Energie Atomică ”Rosatom” a devenit rapid nu doar ”pana din pălărie” pentru Putin, ci și liderul global în sectorul energiei nucleare. Având în vedere riscurile descrise mai sus și tendința Rusiei de a-și folosi resursele energetice ca instrument de politică externă, activitățile europene ale Rosatom ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare serioasă.

Dintre cele 36 de proiecte de centrale energo-nucleare pe care le are în desfășurare în afara Rusiei, două se află în prezent în țările UE (Hanhikivi-1 în Finlanda și Paks II în Ungaria), iar altele două în țările vecine (recent finalizata centrală de la Astravyets din Bielorusia și Akkuyu în Turcia).

Implicarea directă a guvernului rus în timpul negocierilor a fost evidentă încă de la bun început. În cazurile Bielorusiei și Ungariei, fiecare țară a primit un împrumut de 10 miliarde EUR din partea Rusiei pentru a-și implementa proiectele de energie nucleară. Acest lucru va duce inevitabil la o creștere a influenței economice și politice a Moscovei, dar în fiecare caz răspunsurile la gestionarea acestor riscuri și a altor riscuri asociate cu implicarea Rusiei diferă și relevă un rol foarte limitat al angajamentului politic la nivelul Uniunii Europene.

În cazul Hanhikivi-1, autoritățile naționale ale unui stat membru al UE, Finlanda, extrem de bine armonizate și conectate la natura și caracterul amenințărilor hibride, monitorizează și întreprind măsuri pentru atenuarea acestor riscuri ca o chestiune de rutină a politicii privind securitatea națională, fără prea multă nevoie de implicare la nivel european.

În ceea ce privește centrala nucleară de la Astravyets, răspunsul la aceste provocări este impus și condus de către un alt stat membru al UE, Lituania. Vilnius-ul încearcă din răsputeri să-și mobilizeze partenerii UE din regiune, precum și instituțiile UE în sine, pentru a adopta o poziție dură împotriva Bielorusiei, însă demersurile sale s-au soldat până acum cu un succes limitat.

Abia foarte recent, Consiliul European a solicitat Comisiei Europene să ”investigheze posibile măsuri de prevenire a importurilor comerciale de energie electrică din instalațiile nucleare din țări terțe care nu îndeplinesc nivelurile de siguranță recunoscute de UE”.

Între timp, Parlamentul European a adoptat recent o rezoluție care recunoaște centrala nucleară de la Astravyets ca un proiect geopolitic al Rusiei și Bielorusiei, care nu respectă standardele internaționale de siguranță nucleară.

Doar în cazul centralei maghiare de la Paks II a fost lansată o investigație de către Comisia Europeană, dar aceasta a fost legată de o potențială încălcare a normelor privind ajutoarele de stat și, prin urmare, nu a aprofundat nici originea fondurilor, nici dacă înființarea unei noi centrale nucleare este sau nu în concordanță cu politicile Uniunii din domeniul energiei sau al combaterii  amenințărilor hibride.

Situația privind alimentarea cu combustibil nuclear a centralelor nucleare din Europa este, de asemenea, îngrijorătoare. Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană este împărțită în două grupuri distincte, cu niveluri diferite de expunere la riscurile legate de Rusia.

Reactoarele proiectate în Occident, utilizate în centralele nucleare din Europa de Vest, pot funcționa cu o serie de furnizori, în timp ce centralele din Europa Centrală și de Est, mai precis cele situate în Bulgaria, Cehia, Ungaria, Slovacia și, în unele cazuri și în Finlanda, care operează reactoare proiectate de Rusia au un singur furnizor posibil – TVEL, deținut de Rosatom.

În 2014, Comisia Europeană a elaborat un raport asupra acestei situații, arătând că 30% din aprovizionarea cu combustibil nuclear a Uniunii Europene provenea de la o singură companie, TVEL, și că nu exista nicio posibilitate de diversificare a surselor de aprovizionare, cel puțin pe termen scurt.

Deși situația a fost atenuată de faptul că aceste state au încheiat acorduri de aprovizionare pe termen lung cu Rosatom, nu a fost luat în considerare riscul întreruperii aprovizionării în cazul unor conflicte comerciale sau politice, asta deși operatorii reactoarelor respective aveau rezerve de stocuri de combustibil pentru doar câteva luni.

La nivelul ultimului raport publicat de agenția europeană responsabilă cu aprovizionarea cu combustibil nuclear (Euratom Supply Agency), situația pare să nu se fi schimbat, agenția recomandându-le insistent acestor state să își creeze stocuri strategice de combustibil.

Efecte colaterale

Este limpede că o despărțire completă a energiei nucleare de politică este imposibilă, având în vedere resursele necesare dezvoltării acestei industrii și esența strategică a oricărui acord privind energia nucleară. De asemenea, merită remarcat faptul că Rosatom, prin asocierea, coordonarea și sprijinul primit din partea guvernului rus, a reușit să obțină un avantaj competitiv în fața altor companii concurente din lume.

Tocmai din această cauză și ținând seama de importanța strategică a exportului de tehnologie în domeniul energiei nucleare, activitățile Rosatom fac parte integrantă din politica externă a statului rus și sunt însoțite de eforturi ”de a utiliza mijloace de soft power pentru a modela percepțiile din țara-țintă”.

În același timp, pe măsură ce sistemele energetice din Europa se caracterizează printr-un grad tot mai mare de integrare și având în considerare consecințele creșterii posibilelor efecte colaterale ale activităților Rosatom, devină evidentă lipsa unei politici coerente și a unor acțiuni eficiente întreprinse de instituțiile europene.

Deși Comisia Europeană și Euratom sunt eficiente în monitorizarea și stabilirea standardelor de gestionare a securității nucleare și a riscurilor de mediu, lipsește acel mandat și acea capacitate clară de a contracara pârghiile economice și politice, precum și amenințările hibride în acest domeniu.

În ceea ce privește activitățile Rosatom în țările din vecinătatea Uniunii Europene, cum ar fi Bielorusia sau Turcia, singura cale de urmat este presiunea politică, diplomatică și economică a Uniunii, dar aceasta este greu de generat din cauza intereselor și perspectivelor naționale divergente ale statelor membre.

În legătură cu astfel de activități în cadrul UE, este necesar consolidarea vigilenței instituțiilor europene în ceea ce privește încercările Rusiei de creare a unor centre de influență care să prezinte amenințări hibride. În plus, este necesară creșterea eforturilor pentru reducerea dependenței de combustibilul nuclear furnizat de Rusia – eforturi în care guvernele naționale au responsabilitatea principală, dar instituțiile UE ar putea juca, de asemenea, un rol.

În special, ar trebui întreprinse mai multe eforturi pentru consolidarea capacității statelor membre ale UE de a contracara amenințările hibride din sectorul energiei nucleare, dar și pentru recunoașterea și gestionarea acestor amenințări ca o problemă strategică (adică nu doar de securitate economică sau de mediu) pentru întreaga UE.

Noile centrale nucleare din UE și din vecinătatea acesteia ar trebui să fie evaluate de instituțiile europene dintr-o perspectivă securitară și geopolitică, concentrându-se pe potențialele activități care vizează creșterea influenței economice și politice, precum și crearea de amenințări hibride prin proiecte din sectorul energiei nucleare.

Aceasta ar trimite un semnal statelor membre că nu pot ignora aceste aspecte și impactul lor asupra celorlalți membri, atâta vreme cât intenționează sau chiar încheie acorduri cu Rosatom.

Pe termen scurt, utilizarea cadrului de cooperare UE-NATO pentru a evalua amenințările hibride ar putea crește gradul de conștientizare a faptului că o colaborare angajantă cu Rosatom este mai complicată decât o simplă propunere de business și ar putea explica mai limpede de ce este atât de necesară limitarea incursiunilor europene ale Rosatom.