Ce înseamnă, de fapt, NEOMARXIST și de ce a ajuns o etichetă disprețuitoare în România de azi?

• În zilele noastre, tot ce ține de noutatea revoluționară venită din vestul contemporan sau de politicile europene de la Bruxelles poartă stigmatul de a fi de sorginte neomarxistă, progresistă sau, în termen peiorativ, trotinetistă.
• Dar știu oare cu adevărat cei ce utilizează acești termeni ce înseamnă de fapt?
• Neomarxismul este o ideologie care extinde, retușează, ba chiar critică gândirile marxiste de secol XX, de obicei prin încorporarea elementelor din alte tradiții intelectuale precum teoria critică, psihanaliza sau existențialismul (în cazul lui Jean-Paul Sartre).

Termenul NEOMARXIST se referă, în sens strict, la curente teoretice care reiau elemente din analiza marxistă (conflict de clasă, critica capitalismului, structuri de putere), dar le adaptează dincolo de economia clasică – de exemplu Școala de la Frankfurt (Adorno, Horkheimer, Marcuse etc.), care a aplicat instrumente marxiste la cultură, media și psihologie, sau curente ulterioare care leagă opresiunea nu doar de clasă, ci și de gen, rasă, orientare sexuală etc. (uneori numite „marxism cultural” de critici).

Neomarxismul, un soi de “marxism cultural”

Neomarxismul este identificat (pe bună dreptate) ca “marxism cultural”, adică abordarea orientată spre teoria conflictului, centrală în analiza marxistă, aplicată la nivelul instituțiilor culturale, mai degrabă decât la nivelul mijloacelor de producție economică. Deși neomarxismul își păstrează accentul pe burghezia capitalistă, își mută atenția asupra aspectelor legate de producția culturală, cum ar fi menținerea valorilor burgheze prin cultura pop și consumism (deci opacizarea generală a populației), mai degrabă decât asupra capacității clasei producătoare de a-și impune voința asupra societății și a proletariatului asuprit -denumit, de obicei, clasa de mijloc și clasa muncitoare în neomarxism)- doar prin opresiune economică.

Școala neomarxistă a apărut prin faptul că a trebuit să se confrunte cu primul val de eșecuri catastrofale ale marxismului, și anume eșecul predicției lui Marx conform căreia societățile capitaliste industriale avansate vor face loc în mod natural conștiinței de clasă a muncitorilor, revoluțiilor proletare ulterioare și, prin urmare, statelor socialiste în drumul lor spre comunism.

Principalii corifei ai Școlii de la Frankfurt, baza neomarxismului

Theodor Adorno a fost membru al Școlii de la Frankfurt alături de Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas și alții. Coautor (cu Horkheimer) al Dialectica Iluminismului, teza că rațiunea iluministă, dusă la extrem, se poate transforma în propriul opus: dominație și control, nu eliberare.

Adorno a scris mult despre „Industria culturală”, criticând producția de masă a culturii (film, radio, muzică pop) ca mecanism de standardizare și pasivizare a maselor, similar unei linii de asamblare.

Max Horkheimer a dezvoltat conceptul de „teorie critică”, distinctă de teoria tradițională: nu doar explică lumea, ci urmărește să demaște structurile de dominație și să contribuie la emancipare. Director al Institutului pentru Cercetări Sociale de la Frankfurt, a integrat psihanaliza (lui Sigmund Freud) cu analiza marxistă a economiei și culturii. A fost un sceptic, la fel ca Adorno, față de optimismul iluminist necritic.

Herbert Marcuse, autorul lucrării de referință Omul unidimensional (1964), avea teza că societățile capitaliste avansate creează un conformism atât de eficient încât elimină chiar și capacitatea de a gândi alternative reale („gândire unidimensională”). A devenit o figură centrală pentru Noua Stângă din anii ’60, inspirând mișcări studențești. Conceptul de „toleranță represivă” sublinia ideea că toleranța liberală poate, paradoxal, servi la menținerea status quo-ului prin absorbția criticii.

Jürgen Habermas este considerat reprezentantul celei de-a doua generații a Școlii de la Frankfurt (elev al lui Adorno, de altfel). Habermas a vorbit despre Acțiunea comunicativă, adică teoria că raționalitatea nu se reduce la calcul instrumental (eficiență, control), ci există și o raționalitate comunicativă, bazată pe dialog orientat spre înțelegere reciprocă între oameni liberi și egali.

Habermas spunea cu referire la Etica discursului că normele morale și politice sunt legitime doar dacă pot fi acceptate în urma unei dezbateri deschise, libere de constrângere, la care participă toți cei afectați.

Spre deosebire de Adorno și Horkheimer, care erau mai pesimiști privind proiectul modernității, Habermas rămâne un apărător al rațiunii iluministe și al democrației liberale deliberative, de aceea unii îl consideră o punte între critica marxistă timpurie și liberalismul democratic.

Karl Popper și „Societatea Deschisă”

Karl Popper (1902–1994) a fost un filosof austriac, refugiat din Viena după Anschluss-ul din 1938 (avea origini evreiești), care a predat ulterior la London School of Economics. E considerat unul dintre cei mai influenți filosofi ai științei ai secolului XX.

Falsificaționismul: contrar ideii că știința se construiește prin acumularea de dovezi care confirmă o teorie, Popper a argumentat că o teorie e cu adevărat științifică doar dacă poate fi, în principiu, infirmată. Teoriile care „explică orice” (le dădea ca exemplu psihanaliza sau marxismul, în forma lor dogmatică) nu sunt, în opinia lui, cu adevărat științifice, pentru că orice rezultat poate fi reinterpretat ca susținându-le. Această abordare a devenit standard de referință în metodologia științifică.

Societatea deschisă și dușmanii ei este cartea sa de referință, scrisă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o reacție directă la totalitarism (nazism și stalinism). Popper critică ce numește istoricism: ideea, prezentă la Platon, Hegel și Marx, că istoria are un sens sau o direcție predeterminată, cunoscută de cei „luminați”, care ar justifica impunerea acelui sens societății. Argumentează că această convingere duce, aproape inevitabil, spre regimuri autoritare, pentru că cine crede că deține „adevărul istoric” tinde să elimine dezacordul.

Alternativa lui: o societate deschisă, bazată pe libertatea de a critica, a greși și a corecta erorile prin metode democratice, nu pe certitudini absolute impuse de sus. Concept-cheie: „piecemeal social engineering” – reforme sociale graduale, testabile, corectabile, adică opus reformelor radicale, utopice, ireversibile.

De ce e legat de Soros?

Legătura cu George Soros este una directă, nu doar tematică. Soros a fost studentul lui Popper la London School of Economics în anii ’50 și a scris explicit că Popper i-a marcat profund viziunea despre lume. Inclusiv teoria sa economică personală, „reflexivitatea”, pe care o consideră o extensie a ideilor lui Popper aplicate piețelor financiare.

Fundația filantropică globală a lui Soros se numește Open Society Foundations, preluând titlul cărții lui Popper aproape literal. Soros a și declarat public că a înființat fundația ca un tribut și o aplicare practică a filosofiei lui Popper.

Fundațiile Open Society au finanțat, mai ales după 1989, tranziția democratică în Europa Centrală și de Est: presă independentă, ONG-uri, educație civică, statul de drept exact genul de instituții pe care Popper le vedea drept fundamentale pentru o „societate deschisă” funcțională.

De ce apare controversat în discursul public (inclusiv românesc)

Aici e important să separăm faptele de interpretări:

Există o serie de critici legitime: unii analiști pun la îndoială transparența finanțării, influența unui singur miliardar asupra politicilor publice sau eficiența anumitor programe – un tip de critică aplicabilă oricărei filantropii mari (Gates, Bloomberg etc.).

Însă o altă parte sunt doar teorii conspiraționiste. Numele Soros a devenit, mai ales din anii 2010, ținta a numeroase teorii ale conspirației (unele cu tentă antisemită, folosind tropuri istorice despre „controlul evreiesc global”), care îi atribuie o influență ascunsă disproporționată asupra migrației, politicii UE sau evenimentelor globale. Sunt afirmații care nu au susținere empirică solidă și au fost documentate ca atare de organizații de verificare a faptelor (fact-checking).

În România și Europa Centrală, guverne și lideri politici (Ungaria lui Orbán fiind cazul cel mai vizibil) au folosit activ figura lui Soros ca simbol negativ în campanii politice, ceea ce a alimentat și mai mult asocierea „Soros = amenințare externă” în discursul public.

Așadar, legătura Popper-Soros e reală și documentată biografic; ceea ce diferă însă e cât de mult din retorica ulterioară despre Soros reflectă critici factuale versus proiecții ideologice sau conspiraționiste.

De ce e atacat frecvent neomarxismul în spațiul public românesc?

În limbajul public din România, însă, termenul NEOMARXISM e folosit mult mai larg și mai vag, cel mai adesea utilizat superficial: ca etichetă negativă aplicată unui spectru divers de idei – progresism social, teorii de gen, multiculturalism, politici identitare, „woke-ism”, ONG-uri de drepturile omului, educație sexuală în școli etc. – indiferent dacă acestea au vreo legătură directă cu marxismul teoretic.

Mulți cercetători notează că folosirea curentă a termenului seamănă mai degrabă cu o expresie polemică decât cu un concept analitic precis.

Câteva motive care apar recurent în dezbatere:

1. Moștenirea comunistă
România a trăit 45 de ani de regim marxist-leninist impus, cu represiune, cenzură și colectivizare forțată. Orice termen care conține „marxist” activează automat asocieri cu acea perioadă, chiar dacă neomarxismul occidental e un fenomen intelectual diferit, dezvoltat în democrații liberale, de cele mai multe ori exact opus marxismului comunist impus de URSS.

2. Polarizare politică și „război cultural” global
România importă, prin media și rețele sociale, dezbaterile din SUA și Europa de Vest despre „woke culture”, „cancel culture”, teorie critică rasială etc. Politicieni și comentatori conservatori (naționaliști, unii lideri religioși, formațiuni ca AUR, dar nu numai) folosesc „neomarxism” ca etichetă-umbrelă pentru tot ce percep ca amenințare la adresa valorilor tradiționale: familie, biserică, națiune.

3. Rolul Bisericii Ortodoxe
BOR are influență socială mare și se opune vocal ideologiilor de gen, drepturilor LGBT, educației sexuale – subiecte adesea etichetate „neomarxiste”, printr-o legătură indirectă cu

4. Funcție retorică
Etichetarea unui adversar drept „neomarxist” permite respingerea rapidă a unui argument fără a-l dezbate punctual. Adică este o formă de argument ad hominem (atac la persoană) la scară ideologică, folosită și în alte democrații (ex. „marxism cultural” în discursul dreptei americane).

Perspectiva critică asupra acestei etichetări

Există și un contra-argument, susținut de analiști și academicieni: că termenul e folosit impropriu, ca „spaimă” retorică, pentru a discredita orice politică socială progresistă (drepturi minorități, protecție socială, educație incluzivă) prin asociere cu regimul comunist, fără o legătură teoretică reală. Unii cercetători numesc acest fenomen „panică morală”.

Pe scurt: dezbaterea din România nu este despre idei filosofice sau de economie politică, ci mai degrabă despre memoria istorică românească, importul unor conflicte culturale occidentale care nu au legătură cu societatea noastră și lupta politică internă pentru definirea valorilor sociale dominante.

Iar termeni precum soroșist sau neomarxist sunt uzitați cu o prea mare larghețe, să nu spunem cu superficialitate istorică și culturală.

** Aflați mai multe despre NEOMARXISM, într-un episod dedicat din podcastul nostru #LecțiadeEconomie: Ce este neomarxismul? Mai mult despre Școala de la Frankfurt, mai puțin despre trotinetiști cu link AICI și pe AFACERI.live