#LecțiadeEconomie: Ce este neomarxismul? Mai mult despre Școala de la Frankfurt, mai puțin despre trotinetiști
Ascultați episoadele din podcastul #LecțiadeEconomie AICI!
- În zilele noastre, tot ce ține de noutatea revoluționară venită din vestul contemporan sau de politicile europene de la Bruxelles poartă stigmatul de a fi de sorginte neomarxistă, progresistă sau, în termen peiorativ, trotinetistă.
- Dar știu oare cu adevărat cei ce utilizează acești termeni ce înseamnă de fapt?
- Neomarxismul este o ideologie care extinde sau retușează gândirile marxiste din secolul al XX-lea, de obicei prin încorporarea elementelor din alte tradiții intelectuale precum teoria critică, psihanaliza sau existențialismul (în cazul lui Jean-Paul Sartre).
Sub umbrela #LecțiadeEconomie, aducem în atenția publicului nostru aici și AUDIO în podcastul #LecțiadeEconomie de pe homepage și din Spotify, concepte, doctrine, termeni, principii economice, ori evenimente celebre care și-au pus amprenta asupra economiei de-a lungul timpului. Sau cel puțin de la Adam Smith încoace. Așteptăm sugestiile Dvs., ale cititorilor fideli AFACERI.news, pentru viitoarele teme pe care le doriți abordate în #LecțiadeEconomie. Ne găsiți pe site, Facebook și Twitter.
La fel ca în cazul multor utilizări ale prefixului neo-, unii teoreticieni și grupuri desemnați ca “neomarxiști” au încercat să completeze deficiențele percepute ale marxismului clasic, așa-zis “ortodox” sau ale materialismului dialectic. Mulți neomarxiști proeminenți, precum Herbert Marcuse și alți membri ai Școlii de la Frankfurt au fost sociologi și psihologi.
Școala de la Frankfurt, baza neomarxismului
Școala de la Frankfurt (în germană Frankfurter Schule) este o școală de teorie și filozofie socială asociată în parte cu Institutul de Cercetări Sociale de la Universitatea Goethe din Frankfurt. Înființată în timpul perioadei interbelice, școala era formată din dizidenți ulterior numiți neo-marxiști, neconfortabili cu sistemele capitaliste, fasciste sau comuniste existente.
Mulți dintre acești teoreticieni au crezut că teoria tradițională nu poate explica în mod adecvat dezvoltarea turbulentă și neașteptată a societăților capitaliste în secolul al XX-lea. Critici atît ai capitalismului, cît și ai socialismului sovietic (bolșevismului), scrierile lor evidențiau posibilitatea unor căi alternative spre dezvoltare socială.
Acești teoreticieni erau, uneori, numai afiliați, iar unii autori subliniază că „cercul din Frankfurt” nu era nici o școală filosofică, nici un grup politic. Cu toate acestea, ei vorbeau de o paradigmă comună pe care o aveau cu toții în minte; au împărtășit premisele marxiste hegeliene și au fost preocupați de întrebări similare. Pentru a completa omisiunile percepute ale marxismului clasic, ei au căutat să atragă răspunsuri din alte școli de gândire, folosind, prin urmare, idei de sociologie antipozitivistă, psihanaliză, filosofie existențială și din alte discipline.
În urma lui Marx, ei erau îngrijorați de condițiile care permit schimbarea socială și instituirea unor instituții raționale. Accentul lor pe componenta „critică” a teoriei a fost derivat în mod semnificativ din încercarea lor de a depăși limitele pozitivismului, materialismului și determinismului prin revenirea la filosofia critică a lui Kant și succesorii săi în idealismul german, în principal filosofia lui Hegel cu accentul pe dialectică și contradicție ca proprietăți inerente ale realității umane.
Habermas și revoluția teoriei critice
Începând cu anii 1960, teoria critică a Școlii din Frankfurt a fost din ce în ce mai influențată de cercetările lui Jürgen Habermas pe rațiune comunicativă, intersubiectivitate lingvistică și ceea ce Habermas numește „discursul filozofic al modernității”. Teoreticieni critici precum Raymond Geuss și Nikolas Kompridis și-au exprimat opoziția față de Habermas, considerând că a subminat aspirațiile pentru schimbare socială, care inițial au dat naștere diverselor proiecte ale teoriei critice – de exemplu, problematica semnificatiei analizei și extinderii „condițiilor de posibilitate” pentru emancipare socială și critica capitalismului modern.
Membri marcanți ai Școlii de la Frankfurt, fără a încerca să-i detaliem aici, au fost: Theodor W. Adorno, Walter Benjamin. Erich Fromm, Jürgen Habermas, Axel Honneth, Max Horkheimer, Siegfried Kracauer, Otto Kirchheimer, Leo Löwenthal, Herbert Marcuse, Oskar Negt, Franz L. Neumann, Franz Oppenheimer, Friedrich Pollock, Alfred Schmidt, Alfred Sohn-Rethel, Karl A. Wittfogel.
Neomarxismul se încadrează în cadrul mai larg al noii stângi. În sens sociologic, neomarxismul adaugă înțelegerea mai largă a lui Max Weber a inegalității sociale cum ar fi statutul și puterea, la filozofia marxistă. Exemple de neomarxism includ Marxismul analitic, Marxismul cultural francez, Teoria critică, Studiile culturale, precum și unele forme de Feminism.
Neomarxiștii cred că sistemul economic creează o clasă de proprietari bogați și o clasă de muncitori săraci. De asemenea, ei cred că anumite instituții sociale, cum ar fi bisericile, închisorile și școlile, au fost create pentru a menține diviziunea dintre cei puternici și cei slabi.
Karl Popper și “ingineria socială fragmentară”
Karl Popper, unul dintre cei mai puternici critici ai lui Marx, l-a numit „fals profet”. Deoarece neomarxismul tratează toate contradicțiile din societate ca fiind produs de o lupta de clasă care va dispărea atunci când proprietatea privată va dispărea, disensiunea după instaurarea comunismului este imposibilă.
Karl Raimund Popper s-a născut la Viena în anul 1902 și decedat in 1994 în Anglia. In tinerețe Popper a fost membru al Partidului Social Democrat austriac care era de orientare marxistă. Popper în anul 1945 a gândit o teorie numită Ingineria Socială Fragmentară, termen care se referă la modul de implementare a neomarxismului. Această teorie este descrisă în cartea sa “Societatea deschisă si dușmanii săi” – baza de inspirație a copilului de aur al lui Popper, George Soros și a sa Fundație pentru o Societate Deschisă. Teoria combate ideea marxistă de Inginerie Sociala Centralizată numind-o o utopie.
Popper, în altă carte a sa, “Mizeria istoricismului”, apărută în 1957, critica abordările vizionare centraliste ale marxismului așa cum a fost implementat, afirmând că încercarea de a prezice rezultatul viitor al unui experiment social este sortită eșecului.
Ingineria socială trebuie sa fie fragmentară si nu centralizată, ne explică Popper, la fel ca metodele stiintifice de tip “experiment-model-eroare”, această abordare trebuind aplicată și în planificarea socială si politică. Ce reprezintă asta? Simplu, nu va mai veni nici un dictator marxist care luând puterea de mâine printr-o revoluție să spună: “Tovarăși, de mâine implementăm neomarxismul!”
Conform teoriei lui Popper totul trebuie făcut pas cu pas, în așa fel încât dacă nu noi, atunci copiii sau nepoții noștri se vor trezi în neomarxism, fără să-si dea seama, deoarece acesta se clădește metodic chiar sub ochii noștri, prin acțiuni mici și fragmentare, în așa fel încât să nu poată fi sezizat de către oameni, exact ca o acțiune militară largă dirijată de un general abil spre un scop final.
De ce este necesar acest lucru? Pentru ca nimeni să nu prindă destulă putere ca în marxism. Puterea trebuie sa fie difuză si fragmentată, iar cine nu va fi de acord cu aceasta și va încerca să devină independent, să fie marginalizat, să i se taie sursele de finanțare, să fie linșat mediatic și să nu mai ocupe nici o functie importantă în stat. De aici acuzațiile din zilele acestea în care suntem prea ocupați cu o agendă fragmentară și de fragmentatie, care apare din senin și care este tratată la modul serios din te miri ce motiv. Iar toate acestea se fac metodic, pas cu pas.
Neomarxismul, un soi de “marxism cultural”
Neomarxismul este identificat (pe bună dreptate) ca “marxism cultural”, adică abordarea orientată spre teoria conflictului, centrală în analiza marxistă, aplicată la nivelul instituțiilor culturale, mai degrabă decât la nivelul mijloacelor de producție economică. Deși neomarxismul își păstrează accentul pe burghezia capitalistă, își mută atenția asupra aspectelor legate de producția culturală, cum ar fi menținerea valorilor burgheze prin cultura pop și consumism (deci opacizarea generală a populației), mai degrabă decât asupra capacității clasei producătoare de a-și impune voința asupra societății și a proletariatului asuprit -denumit, de obicei, clasa de mijloc și clasa muncitoare în neomarxism)- doar prin opresiune economică.
Școala neomarxistă a apărut prin faptul că a trebuit să se confrunte cu primul val de eșecuri catastrofale ale marxismului, și anume eșecul predicției lui Marx conform căreia societățile capitaliste industriale avansate vor face loc în mod natural conștiinței de clasă a muncitorilor, revoluțiilor proletare ulterioare și, prin urmare, statelor socialiste în drumul lor spre comunism.
Cu toate acestea, în loc de a vedea centre industriale de vârf precum Londra, Paris, Berlin, New York și Chicago trecând spontan prin aceste revoluții, doar Revoluția bolșevică (1917) din Rusia, cu o populație țărănească numeroasă, a reușit. Propria revoluție comunistă a lui Lukàcs din Ungaria, care a avut loc la scurt timp după aceea, s-a destrămat în câteva luni. Acest lucru i-a lăsat pe comuniștii din anii 1920 cu o enigmă de rezolvat cu privire la ceea ce Marx a înțeles bine și ceea ce a greșit lamentabil.
Această doctrină a falsei conștiințe (pe care Marx și Friedrich Engels au menționat-o, dar nu au dezvoltat-o și nici nu au folosit-o în mod semnificativ) le-a permis neomarxiștilor să mute sursa menținerii societății capitaliste opresive în capul oamenilor obișnuiți care, neștiind mai bine, “votează, cumpără și muncesc împotriva propriilor interese”. Pentru că nu au conștiința critică necesară pentru a ști care sunt interesele lor sau că acestea au fost înlocuite de interese burgheze și capitalist-consumiste. Această doctrină este, într-un sens important, ipoteza care stă la baza întregului neomarxism și, prin urmare, scopul Teoriei Critice este să trezească masele la interesele lor reale, care se întâmplă să coincidă perfect cu cele ale filosofilor și activiștilor comuniști care au preluat neomarxismul.
Într-un anumit sens, esența filozofiei neomarxiste este că societățile capitaliste avansate, pe măsură ce devin din ce în ce mai consumeriste, prin intermediul unor instrumente precum publicitatea, propaganda, economiile mixte și cultura populară, ascund adevărata natură a opresiunii clasei muncitoare -și din ce în ce mai mult a clasei de mijloc- de ea însăși. Fac acest lucru astfel încât clasa muncitoare și clasa de mijloc să rămână ignorante cu privire la propria subordonare și, în general, fericite și mulțumite de viețile de care altfel ar putea fi nefericite dacă le-ar înțelege corect (așa cum le înțeleg neomarxiștii, cu alte cuvinte). Această mulțumire este o problemă pentru neomarxiști, deoarece subminează voința revoluționară și tinde să mențină societatea existentă într-un mod relativ stabil, în mare parte profitabil.
Evaluare de final
● Criticii neomarxismului subliniază că există puține dovezi care să susțină că societatea se bazează mai degrabă pe conflict decât pe consens. (Funcționaliștii)
● În multe sisteme contemporane, neomarxismul este considerat un pas major în direcția corectă, deoarece cuprinde mai mulți factori atunci când studiază societatea decât doar cei economici, cum ar face marxiștii.
● Neomarxismul se concentrează prea mult pe conflictul cu capitalismul și îl învinovățește pentru tot, când de fapt ar trebui explorate alte cauze.
Un lucru e cert: neomarxismul nu oferă nicio soluție. Sigur, revoluția este răspunsul propus, însă, dacă suntem prinși în Falsa Conștiință, cum reclamă neomarxiștii, și asta neștiind că suntem, cum poate începe vreodată o revoluție?
Ascultați episoadele din podcastul #LecțiadeEconomie AICI!
Episoade anterioare:
#LecțiadeEconomie: Tauri sau urși? Bull Market – Ce este și cu ce se diferențiază de Bear Market?
#LecțiadeEconomie | Ce este burnout-ul? O lume întreagă pare epuizată la locul de muncă
#LecțiadeEconomie: Ce sunt FMCG-urile sau bunurile de consum cu mișcare rapidă?
#LecțiadeEconomie: Zero-Sum-Game | Ce este un joc cu sumă nulă?
#LecțiadeEconomie: “Greedflation” | Ce este “lăcominflația”, mit sau realitatea vremurilor?
#LecțiadeEconomie: Ce este benchmarking-ul? Definiție, tipuri, costuri și utilizări
#LecțiadeEconomie: Hi-Flex Economy-Bine ai venit în economia flexibilă, unde totul e opțional!
#LecțiadeEconomie: Despre oameni și porci. Ce semnifică “Lipstick on a Pig”/”A Ruja Porcul”?
#LecțiaDeEconomie: Care este sensul expresiei economice “Cumpărați zvonul, vindeți știrile!”?
#LecțiadeEconomie: Ce este factoring-ul? Avantaje și “mituri” despre factoring
#LecțiadeEconomie: Foarte la modă, ce înseamnă totuși “economia circulară”? Ce beneficii avem?
#LecțiadeEconomie: Care e diferența între inflație și deflație? De ce inflația poate fi bună?
#LecțiadeEconomie: Vinde în mai și cară-te! Care e sensul zicalei “Sell in May and go away”?
#LecțiadeEconomie: Ce este IPO? Cum se calculează, care sunt aspectele care influențează IPO?
#LecțiadeEconomie: Ce este deficitul de cont curent? Cum trebuie gestionat, cum stă România?
Așteptăm sugestiile Dvs. pentru viitoarele teme pe care le doriți abordate sub umbrela #LecțiadeEconomie. Ne găsiți pe site, pe Facebook și Twitter.
Fiți la curent cu ultimele noutăți! Urmăriți AFACERI.news și pe 
