Închide

OPINIE Ioan Aurel Pop: Educația și cultura generală

Avatar
Ioan Aurel Pop

Foto: basilica.ro

Timp de citire: 10 minute

Autor: Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române

Toate societățile civilizate, în ultimele două secole mai ales și, în unele cazuri, de la Renaștere încoace, s-au îngrijit atent de educația membrilor lor. Educația este un set de teorii și de practici prin care se transmite experiența de viață a generațiilor adulte și cultura către generațiile de copii și tineri, încât aceștia să fie pregătiți pentru integrarea lor în comunitate.

Prin urmare, educația nu se confundă cu școala (cu învățământul), deși aceasta (acesta) este o parte fundamentală a educației. Dincolo de definiții, este clar că educația umanizează ființa umană încă de la naștere, adică îl face pe copil să ajungă om și să poată trăi între oameni.

Poate că omul, dacă ar fi o ființă izolată, dacă ar trăi singur, atunci educația ar putea să fie facultativă sau superficială ori să lipsească de tot. Dar omul este o ființă socială și, deci, trăiește numai în comunitate și, câteodată, chiar în comuniune cu alți oameni, fapt pentru care educația este indispensabilă.

Lăsăm deoparte aici rolul familiei în educația copiilor, fiindcă tema merită o atenție specială și ne referim, de astă dată, doar la educația prin școală.
Nu degeaba, în fața marasmului educației contemporane, circulă pe mijloacele de difuzare în masă următorul text:

„Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învățământului și permisiunea fraudei la examenele studenților. Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbușesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Falimentul învățământului este falimentul națiunii” (Motto pe frontispiciul Universității Stellenbosch, Africa de Sud).

Textul acesta ar trebui să figureze peste tot, la universitățile din toată lumea și chiar în școlile primare și secundare. Ideea că o națiune sau o comunitate nu se distruge astăzi prin arme sofisticate, ci prin falimentul învățământului, sună ca o lege, ca o teoremă din matematică.

Noi românii, am început mai târziu cu organizarea învățământului de stat, dar nu se poate spune că nu am început bine. În 1864, eram între primele țări din lume care declaraseră învățământul primar de patru clase obligatoriu și gratuit. Secolul al XX-lea, până la reforma promovată de regimul comunist în 1948, a adus și o serie de notabile performanțe, mai ales prin aportul specialiștilor români care, după studii strălucite în Occident, reveneau aproape toți acasă, să-și întoarcă datoria față de poporul care i-a produs.

Regimul comunist a pervertit grav lucrurile și a schimbat calea tradițională a școlii noastre, dar nu în așa măsură încât să dispară performanța și reperele morale general valabile. Momentul 1989 a fost unul de cumpănă, pentru că ne-a dat libertatea să schimbăm totul în bine, dar ne-a oferit și
posibilitatea de a greși copios. Îmbătați de libertate, am folosit mai ales a doua cale.

De vreo trei decenii, se tot vorbește despre reforma educației din România, de la cele mai înalte instanțe până la scara de bloc. În contextul noilor proiecte de lege ale educației, discuțiile au devenit și mai aprinse. Se fac programe, strategii, propuneri, planuri de scurtă sau de lungă durată – validate sau nu – dar se emit și păreri, argumentate ori neargumentate, ale părinților, elevilor, sindicatelor, gospodinelor etc.

Cele mai simple măsuri de după 1989 s-au referit la reducerea numărului de ore pe zi și pe săptămână, la desființarea multor discipline sociale și umaniste sau a multor conținuturi din acest domeniu, la înlocuirea unui tip de propagandă cu altul, la diminuarea volumului de cunoștințe predate, la coborârea ștachetei în general, în cazul tuturor materiilor.

Noua lozincă a fost: „Nu memorare mecanică, ci know how!”. Trendul acesta a fost însoțit treptat de digitalizarea tot mai accentuată a vieții cotidiene, fapt care a generat convingerea multora că elevii nu trebuie să mai acumuleze cunoștințe aproape deloc, din moment ce acestea sunt stocate foarte bine de memoria artificială. Cunoștințele teoretice urmau să fie înlocuite cu deprinderi practice legate de adaptarea la viața de fiecare zi.

Despre cultura generală necesară formării elevilor nu se mai vorbește aproape deloc sau se vorbește în necunoștință de cauză. În unele cazuri, se încearcă schimbarea înțelesului noțiunii de cultură generală, în sensul eliminării sau diminuării drastice din cadrul acesteia a componentelor istorice, filologice, geografice, etnografice, mitologice, clasiciste etc.

Tendința este motivată tot mai des de schimbările trepidante și radicale din societate, de nevoia pregătirii pentru viitor, nu pentru trecut, de adaptarea la realități, de nevoia de reziliență, de posibilitatea reprofilării rapide etc. Toate aceste motivații, chiar dacă ar fi viabile, nu indică de
la sine și căile cele mai potrivite pentru ieșirea din impas.

De exemplu, pregătirea pentru viitor poate să însemne, pentru unii, renunțarea la tot ceea ce este în relație cu trecutul. Or, în relație cu trecutul sunt – după unele opinii – toate vechile discipline școlare „vechi”, de la matematică, fizică, biologie, chimie până la geografie și istorie. Ele se predau în școlile europene, sub acest nume, cam de la Renaștere încoace și ar fi timpul – cred anumiți ideologi – ca ele să fie eliminate și nu primenite.

Alții, mai „generoși”, vor reducerea drastică a orelor, chiar a celor de științe fundamentale. Am auzit de câteva ori chiar păreri radicale de genul: teoremele la matematică sunt complet inutile; legea lui Arhimede nu mai merită atenție; tabelul periodic al elementelor chimice este depășit; de capitolul optică (din fizică) nu mai are nevoie decât specialistul de nișă etc. Ce să mai vorbim despre morfologie, fonetică, legendele Olimpului, structura unei simfonii sau raportul dintre spațiul cosmic și cel teluric la Eminescu?

Se aud iarăși voci care cer ca istoria și geografia să nu mai fie predate la anumite nivele de studiu, să nu mai fie materii de sine stătătoare, să li se reducă sau chiar suprime timpul acordat. Unii spun că nu ar mai fi nevoie de asemenea cunoștințe „demodate” și „facile”.

Anumiți diriguitori, mai „subtili”, se milostivesc cu câte o oră de istorie și geografie, pe ici pe colo, integrate și integrale, fără dimensiuni temporale și spațiale, adică fără conținut specific. Alte „istorii”, peste tot în lume, sunt ale unui popor, ale unei țări, ale unui continent, ale unei minorități etc., dar a noastră, a românilor, la noi acasă, nu este nicăieri. Se vede că propunătorii acestor proiecte sunt foarte acriți de lumea aceasta dispusă pe spații și timpuri, sunt sătui de piramidele Egiptului, de Roma eternă, de revoluțiile care au schimbat Terra, de Michelangelo, de Domul din Köln, dar și mai saturați de Cozia și Voroneț, de Bălcescu și Avram Iancu, de biserica din Densuș sau de Tomisul lui Ovidiu. Unele din aceste propuneri sunt rețete sigure de îndobitocire, de cufundare în ignoranță, sunt îndemnuri la necunoaștere, la comoditate și la letargie.

Ce vini vor fi având asemenea forme de cunoaștere consacrate, precum istoria, vechi de când lumea? Ce tulburare trebuie să fi produs ele în mințile unora, încât aceștia să-și închipuie că vor revoluționa astfel școala românească? Sau, poate, unii au ajuns să creadă că învățământul merge rău din pricina prea multor cunoștințe despre spațiu și timp pe care le primesc, în sistemul nostru de educație șchiop, copiii și adolescenții? Nu voi putea să înțeleg niciodată cum și de ce, în numele principiilor democrației, se încearcă măsuri referitoare la școala românească bazate nu pe necesitățile sale reale, verificate de specialiști, de oamenii domeniului, de protagoniști, ci pe opinii exprimate la o cafea, pe părerile unor decidenți care n-au mai fost într-o școală și într-o clasă de când erau mici, pe pretențiile unor părinți care-și văd propriii copii geniali sau chiar pe ideile de simplificare a instruirii susținute de unii elevi.

Cum pot să știe elevii dacă postulatul lui Euclid, legea gravitației universale, scrierea corectă sau stilul gotic le vor fi utile ori inutile în viață?

Dacă nu vom face în chip serios disciplinele școlare consacrate și verificate de secole, dacă nu vom ști limba și literatura română, limbi și literaturi străine, matematică, fizică, istorie, geografie etc. sau dacă le vom face pe toate la nivelul minimei rezistențe, nu vom putea să devenim experți în nutriție sănătoasă, mediu nepoluat, igienă, sexologie, fiscalitate, drepturile omului, democrație, studii interculturale, gândire critică etc. Ceea ce nu înțeleg mulți dintre chivernisitorii școlii este un lucru foarte simplu: istoria înseamnă cultură generală și orientare în viața contemporană, nu date și fapte de prisos despre o lume care nu mai este.

Iar geografia înseamnă orientare elementară în spațiu și nu denumiri care trebuie memorate. Dacă prin educație în general se transmite elevilor experiența de viață a omenirii pe domenii, istoria concentrează această experiență sub forma unei materii. Azi, copiii și tinerii au marea șansă de a călători, de a vedea lumea, de a se bucura de marile creații ale omenirii din toate timpurile și din toate spațiile, din preistorie până în era zborurilor cosmice și din Laponia până în Patagonia.

Dacă nu mai învățăm istorie și geografie, dacă disprețuim aceste forme de adaptare la viață, dacă ne temem de conținuturile lor, vom ajunge să mergem în America Latină și să credem că oamenii de acolo vorbesc limba latină, să vedem obeliscurile egiptene de la Paris și să credem că acolo a fost Egiptul antic, să intrăm în British Museum și să credem că unele obiecte de acolo au fost aduse de extratereștrii. Poate că vom ști să ne spălăm mereu pe mâini, să mâncăm numai produse ecologice, să nu poluăm natura, să deschidem o afacere, să accesăm site-urile cu cele mai spectaculoase jocuri sau filme cu ființe fantastice etc., dar vom ajunge categoric infirmi din punct de vedere intelectual.

Cultura generală pentru elevei rămâne la ordinea zilei. Această cultură generală se modifică și ea periodic, în funcție de schimbările din societate. Cultura generală din secolul al XXI-lea nu mai înseamnă trivium și quadrivium, ca în Evul Mediu, nu mai înseamnă greacă și latină intensiv, nu înseamnă numai literatură, nici numai muzică sau arte frumoase, dar nici numai deprinderi digitale, bancare, antreprenoriale sau ecologice. Elevii nu se pot specializa începând cu vârsta de zece ani. În primii opt ani de școală și chiar în cei patru ani de liceu, cultura generală trebuie să rămână baza.

Iluzia specializării cuiva pe la vârsta de 14-15 ani este primejdioasă și păguboasă, mai ales în condițiile complicării vieții, a înmulțirii provocărilor dinspre toate direcțiile, a nevoii de adaptabilitate, de schimbare a profesiei, pe fondul prelungirii vieții active și al creșterii speranței de viață. Firește, mai toate cunoștințele omenirii sunt stocate în baze de date tot mai bogate și mai sofisticate, dar ele rămân literă moartă în absența judecății minții omenești. Deciziile le iau, deocamdată, oamenii, iar dacă oamenii au mințile goale, degeaba sunt pline memoriile calculatoarelor.

Prin această tabula rasa, se prefigurează un mare pericol, acela al somnului rațiunii. Vor gândi alții pentru noi, iar noi vom executa cuminți ordinele lor. „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, constata Immanuel Kant, cu mai bine de două secole în urmă. De atunci se întrevedeau gravele consecințe ale ignoranței, generatoare de prostie și de prostire. Cultura generală prezentă numai în memoria calculatorului este utilă doar pe jumătate, fiindcă poate să rămână, pentru cei mai mulți, străină, opacă, neinteligibilă.

Ca să accesăm datele digitale avem nevoie de o pregătire a minții noastre, de o anumită sensibilitate pentru cunoaștere, de pasiunea cercetării. Acestea toate nu vin printr-un dat imuabil al sorții, ci prin eforturi grele, prin învățătură asiduă, prin strădanii ale memoriei, fără de care inteligența moare. Se poate ca peste mii de ani – dacă planeta numită Pământ va mai exista – structura biologică și intelectuală a oamenilor să se schimbe radical și să nu mai fie nevoie de școală, așa cum o înțelegem noi astăzi.

Până atunci, însă, nu putem arunca peste bordul „corabiei” noastre o experiență de viață verificată de milenii și foarte folositoare, adoptând în loc iluzii.

Pentru performanță, școala românească are nevoie de stabilitate, de liniște, de autonomie. Mai întâi, toți liderii politici ar trebui să aibă ca îndatorire principală asigurarea obligativității învățământului pentru toți copiii și adolescenții, așa cum este prevăzut în lege. Mai ales primarii de sate nu ar trebui să tolereze analfabetismul real, generat de nefrecventarea școlii și de abandonul școlar.

Tolerarea aceasta – petrecută mai peste tot, sub ochii noștri – ar trebui să fie pedepsită, conform legii. În al doilea rând, clasa politică ar trebui să asigure școlii cel puțin bugetul prevăzut prin lege și să creeze condițiile necesare creșterii valorii sociale a meseriei de dascăl. Țările în care învățământul merge bine au nu numai dascăli bine plătiți, ci și respectați. Iar respectul vine după dovedirea competenței, care, însă, nu se poate naște din nimic.

Este vorba despre un angrenaj în care factorii interferă, se completează și se generează unul pe altul. Cu elevi care merg la școală și cu profesori competenți și dăruiți, analfabetismul real devine imposibil, iar cel funcțional este diminuat la nivele minime. Abia după asigurarea alfabetizării complete vine învățarea temeinică a tainelor cunoașterii.

Elevii, în școală, trebuie să ajungă să cunoască nivelul mediu inteligibil pentru ei, în funcție de vârstă, la care a ajuns o disciplină. Abia în facultate, mai ales la masterat și doctorat, studentul învață cum să ducă mai departe, prin cercetare, cunoașterea dintr-un domeniu. Evident, nu toți ajung și nici nu trebuie să ajungă la acest stadiu înalt. Unii, încă din adolescență, învață „arte și meserii” – cum se spunea odată, frumos – și ajung să producă bunuri materiale palpabile (obiecte, hrană), servicii etc.

Dar, toți, indiferent de stadiul la care ajung, au nevoie de cultură generală, azi mai mult ca oricând. Toți, indiferent că sunt producători de pâine, vânzători, barmani, operatori de calculatoare, medici sau savanți atomiști, trebuie să știe cine a fost Pitagora, ce este un scripete, ce spune legea atracției universale, de ce Biserica Neagră este o construcție medievală gotică, cum sună un sonet și o simfonie, de ce substantivele se declină și verbele se conjugă etc.

Or, toate acestea se dobândesc prin școală normală, în care se face matematică, fizică, bilogie, chimie, istorie, geografie, muzică etc. Dacă școala aceasta (nu neapărat foarte performantă) este măcar normală, firească, atunci protecția naturii și a mediului locuit, nutriția sănătoasă, începerea unei afaceri, abilitățile digitale, spiritul critic, igiena și sexul, buna cuviință și toate celelalte vin aproape de al sine, ca părți (capitole, conținuturi) ale educației existente și nu ca discipline speciale.

Pentru aceasta, sigur, școala nu poate să rămână anchilozată în scheme vechi, ci are datoria să se primenească mereu, în cadrul structurilor existente verificate. Blocarea școlii în vechiul proiect ca și experimentarea permanentă – adică extremele – omoară învățământul, îl periferizează, îi anulează setea de performanță. Așa cum este firesc să lăsăm sănătatea pe seama medicilor și a personalului specializat, tot așa, școala trebuie chivernisită, în esență, de dascăli, cu concursul, firește, al întregii societăți (de la părinți până la ONG-urile de specialitate). Prea mulți protagoniști strică întregul edificiu și creează marasm și incertitudine.

Nu se poate imagina o societate viabilă a viitorului – nici națională și nici globală – fără educație serioasă și sănătoasă, în centrul căreia să stea cultura generală. Sănătatea educației depinde de noi toți, dar este asigurată concret de aceia care iau deciziile și care trebuie să fie culți, educați, performanți. Calitatea înaltă a conducătorilor ar predispune la creșterea calității dascălilor, iar din dascăli buni vor ieși absolvenți buni.

scroll to top