Iulian Mareș: Un moment istoric

Autor: Iulian Mareș, pentru contributors.ro

Criza energetică provocată și întreținută deliberat de către Rusia în Transnistria face parte din arsenalul de război hibrid cu care este vizată Republica Moldova, cu scopul imediat de a încetini sau chiar bloca avansul Chișinăului pe direcția accederii în Uniunea Europeană. În subsidiar, speranța Moscovei este să determine un precedent, o situație de înfrângere a voinței Chișinăului de a rezista la presiune, astfel încât prin extensie să fie forțată reluarea tranzitului de gaze naturale spre Slovacia, Ungaria și Austria, trei state europene cu vădită orientare pro-rusă, survenită odată cu dependența lor de importurile de gaze naturale rusești.

În ianuarie a.c., premierul moldovean Dorin Recean a declarat că Republica Moldova consideră esențială “stabilitatea livrărilor”[1] de gaze naturale pentru Transnistria, deoarece în situația contrară cumpărarea de energie electrică produsă la centrala de la Cuciurgan devine mai costisitoare, în condițiile în care Moscova poate decide iar să oprească aprovizionarea acesteia “peste o lună sau peste două sau peste trei sau la fiecare două-trei săptămâni”[2]. Pentru Chișinău,  se prefigura o gravă situație umanitară în care s-ar fi aflat transnistrenii și de care Moscova ar fi acuzat tot guvernul moldovean, în timp ce la orizont erau alegerile parlamentare care trebuie organizate cel mai târziu în luna octombrie[3] a anului curent.

Din această perspectivă, contează lecția dată de alegerile prezidențiale și referendumul avute anul trecut în Republica Moldova, când s-a văzut clar opțiunea de vot[4] a majorității cetățenilor care trăiesc în Regiunea Autonomă Găgăuză, în Transnistria și celelalte zone rusofone. În mod cert, Rusia nu a renunțat la preocuparea sa de a influența fiecare scrutin electoral din statul vecin, iar viitoarele alegeri parlamentare vin mănușă pe strategia de “haos controlat”[5] pe care o aplică deja, și nu doar în Africa. Pur și simplu, pentru Moscova e de neratat ocazia de a folosi pârghiile democratice și de a schimba componența viitorului parlament moldovean, implicit și orientarea guvernului de la Chișinău, prin inflamarea unor tensiuni sau conflicte existente.

Timp de 30 de ani, Rusia a furnizat Transnistriei gaze naturale în mod gratuit, atât ca modalitate prin care și-a păstrat o puternică influență asupra unei zone-gri, de conflict înghețat și nerecunoscute oficial de niciun stat al lumii, cât și pentru a ține în șah Republica Moldova, în sarcina căreia Moscova a contabilizat cu consecvență facturile aferente acestor livrări. La zi, Gazprom susține că datoria aferentă livărilor de gaze naturale pentru Moldovagaz, companie prin intermediul căreia e aprovizionată și Transnistria, a ajuns la 709 milioane USD[6], în timp ce auditul internațional realizat în septembrie 2023 la cererea Ministerului moldovean al Energiei[7] a constatat numai 8,6 milioane USD în sarcina Chișinăului.

În evoluția disputei asupra facturii finale, Rusia a decis în luna decembrie 2024 să oprească integral livrările de gaze către Republica Moldova, implicit și către Transnistria, devansând astfel decizia Ucrainei a bloca tranzitul de gaze rusești, de la 1 ianuarie 2025. Spre deosebire de Tiraspol, însă, Chișinăul are la dispoziție alternativă de aprovizionare, începând din  anul 2024: gazele naturale consumate pe teritoriul moldovenesc provin din România, prin gazoductul Iași – Ungheni, la care se adaugă și capacitatea de stocare oferită de România statului vecin[8]. Un avantaj strategic în raport cu Rusia, de care ar fi putut beneficia și Transnistria, dacă decizia politică luată initial la Tiraspol ar fi fost una rațională și în beneficiul cetățenilor.

Cu toată influența Rusiei, conducerea Transnistriei a putut rezista doar 20 de zile fără să le asigure locuitorilor căldură și curent electric în case. La 3 ianuarie a.c., compania Tiraspoltransgaz refuza[9] oferta primită din partea Chișinăului cu privire la aprovizionarea cu gaze naturale românești. La 23 ianuarie a.c., însă, președintele “Republicii Moldovenești Nistrene”, Vadim Krasnoselski, a anunțat oficial că acceptă gazele naturale livrate de compania Moldogaz, că “garantează plata” și a solicitat Chișinăului “să-și respecte promisiunile”[10]. În acest mod s-a încheiat criza energetică și socială din Transnistria, un moment istoric, având în vedere că salvarea pentru Transnistria a venit din partea Republicii Moldova și a României. Un moment istoric ce nu trebuie să treacă fără a fi marcat ca atare, pentru că întoarce, simbolic și concret, istoria de trei decenii a influenței rusești în Republica Moldova.

Nu trebuie trecut cu vederea și faptul că, la mijlocul acestei crize, Ucraina s-a oferit[11] să ajute Transnistria cu cărbune, existând posibilitatea ca centrala termoelectrică de la Cuciurgan să facă o conversie de la utilizarea gazelor pentru a putea produce în continuare curent electric. Oferta a venit de la cel mai înalt nivel, la 13 ianuarie a.c., în contextul unei întâlniri[12] între președintele Vladimir Zelenski și omologul moldovean, președintele Maia Sandu, fiind susținută cu argumente umanitare, anume faptul că peste 300.000 de transnistreni erau lipsiți de căldură și apă caldă, în plin sezon rece.

Din punct de vedere tehnologic, centrala de la Cuciurgan este o moștenire lăsată în urmă de URSS și poate produce energie electrică pe bază de cărbune numai dacă acesta din urmă provine din zăcămintele existente în regiunea ucraineană Donbas[13], în prezent aflată sub controlul trupelor rusești. Dar tipul respectiv de cărbune se află și în depozitele strategice ale Ucrainei, de aici posibilitatea de a veni în sprijinul Transnistriei. Răspunsul a venit de la Tiraspol 10 zile mai târziu: deși nimic nu s-a spus în privința ofertei ucrainene, a fost acceptată în cele din urmă oferta moldovenească.

Rămâne să deslușim însemnătatea pe care o are soluționarea acestei crize în formatul de “3+1” survenit de facto: Republica Moldova, România, Ucraina și Transnistria. E limpede că a fost dezamorsată o gravă situație umanitară, dar în același timp a fost anulată influența Rusiei într-o zonă considerată de trei decenii una de conflict înghețat. În loc de un precedent dictat de Moscova, avem un precedent la care s-a ajuns prin cooperare. Unul la care România și Republica Moldova au muncit împreună ani, căci nu sunt de uitat nici întârzierile cu care gazoductul Iași – Ungheni a devenit realitate. De acum încolo abia se deschide o poartă către noi perspective de dialog politic și economic, într-un context în care Ucraina poate avea un aport decisiv.