Închide

OPINIE Mihai Maci: Diferența o va face cultura. Despre limitele dezvoltării orașelor

Avatar
Piata Unirii Romania Neimblanzita Tiff 2018 Foto Marius Maris 0

foto: tiff.ro

Timp de citire: 15 minute

Autor: Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului),  pentru contributors.ro

            Destinul nostru postbelic este urbanizarea. 1945 ne-a prins cu o enormă populație rurală (peste trei sferturi din totalul locuitorilor țării – și, să nu uităm, pierdusem Basarabia, cea mai rurală din prvinciile noastre istorice), care lucra loturi mici (2 – 3 hectare) de pământ cu tehnologii arhaice (plugurile cu brăzdar de fier nu erau chiar universale, iar selecția semințelor, a soiurilor de plante sau a raselor de animale era aproape necunoscută) și obținea o producție slabă (raportată la teritoriu), din care o bună parte se ducea pe plata impozitelor. Această populație – care, grație deschiderii satelor de după Reforma agrară (conectarea prin drumuri și căi ferate, multiplicarea târgurilor, începuturile medicalizării), creștea continuu – era condamnată la stagnare și păstra inerțială dezvoltarea statului. Soluția era, evident, industrializarea, care – cuplând numărul oamenilor cu puterea mașinilor – promitea o dezvoltare exponențială. Dar aceasta mai presupunea, în amonte, doi pași: mai întâi aducerea (și cazarea) unei părți semnificative a populației rurale în orașe și, apoi, școlarizarea acesteia și deprinderea ei cu cu tehnologiile necesare industriilor (simple pe atunci, dar încorporând un alt grad de cunoaștere decât cel al purei manualități necesare muncilor agricole). ”Tranziția” a operat-o comunismul, pe de-o parte lovind puternic în sate (prin ”sistemul cotelor” /necesare plății despăgubirilor de război/ și, apoi, prin colectivizare), pe de alta rechiziționând mâna de lucru, dislocând-o din spațiul ei ancestral și impunându-i un regim de viață și de muncă cvasimilitar. Lucrurile au funcționat până la un punct (finele anilor ’70), după care – pe fondul reducerii investițiilor, a penuriei consecvente deciziei de a plăti integral datoria externă și incapacității de a mai ține pasul cu noua revoluție tehnologică – s-au plafonat și, apoi, au intrat într-un regres din ce în ce mai accentuat. (Am mai scris despre aceasta, tot aici: v. Unde sunt fabricile lui Ceaușescu?) În ultimul deceniu comunist urbanul decade în întuneric, mizerie și sărăcie, în vreme ce ruralul – cu mica lui gospodărie, capabilă să asigure necesarul (și chiar un mic surplus) alimentar – cunoaște ultima lui strălucire. În 1990 societatea e epuizată de apelurile (și constrângerile) la ”mobilizare” și la morala ascetică (ce trecuse de la sexualitate la alimentație) pe care le clama Ceaușescu și nu-și dorește decât regăsirea consumerismului pe care-l întrezărise între 1965 și 1975 și pe care mizase masiv – în ultimii zece ani – propaganda occidentală. Numai că această nevoie de consum întâlnește, în foarfecă, prăbușirea accentuată a tot ceea ce construise lumea socialistă. În momentul în care se reia, după Revoluție, procesul urbanizării are loc în orașe care, în lipsa investițiilor, a refacerii infrastructurii, a pornirii unor noi industrii, devin – tot mai vizibil – peisaje de ruine în care viața la bloc, șomajul, educația și medicația tot mai carente adâncesc în cenușiu și în frustrare o populație îmbătrânită înainte de vreme. Șansa, nevisată de nimeni, dar plătită printr-o depopulare masivă, e aceea a continuării urbanizării sub alte zodii, în străinătate, acolo unde megalopolele au capacitatea de a prelua valurile de despământeniți ai noului mileniu. Cu excepția a 5 – 6 mari orașe din România, urbanizarea noastră a ajuns la o nouă limită și despre aceasta aș dori să spun câteva cuvinte. Dar, mai întâi, încă o întoarcere în trecut.

Triumful interbelicului în comunism

Părinții mei au avut șansa de a-și face facultățile (și, tocmai grație acestei experiențe, de-a se cunoaște) în anii de ”deschidere” dintre 1967 și 1972. Una din istoriile pe care mi le-a povestit tata e cea a primului curs de Drept Civil ținut cu proaspăt ”reintegratul” profesor Aurelian Ionașcu. Pe vremea aceea cursurile tipărite erau încă rare (în deceniul precedent profesorul trebuia să depună la Secretariat/Bibliotecă – înainte de ore – dactilograma fiecărui curs, pentru verificare. Nu era deloc de la sine înțeles că cel ce are responsabilitatea de a vorbi unei mulțimi poate spune orice!), drept care studenții scriau după dictare (ca în Evul Mediu). Am păstrat câteva caiete studențești ale tatei (uneori legate câte două – trei la un curs), acoperite de o scriitură caligrafică ce înregistra totul. Ei bine, mi-a povestit tata, atunci când fostul profesor interbelic de Drept Civil a apărut la curs și a început să vorbească, el – și toți colegii lui – și-au ridicat capetele din caiete și, fără a mai scrie nimic, s-au uitat o oră, muți, la orator. Ceea ce i-a lăsat, literalmente, bouche bée pe tinerii studenți de atunci era felul de a vorbi al profesorului: intonația, frazarea, lejera ironie (deloc răutăcioasă), vocabularul, trimiterile. Mai înainte chiar de a se putea raporta la conținutul celor spuse de Aurelian Ionașcu, tata și colegii lui au avut revelația faptului că totul era altfel la acest om decât la tovarășii care le vorbeau pe la ședințe cu o voce amenințătoare, sacadând cuvintele și încercând, cu o gestică muncitorească, să insufle ceva sloganurilor sterpe pe care le tot repetau. Așa au venit o mulțime de tineri, crescuți în stalinism și trimiși la muncă (mai înainte de școală) în hrușciovism, în contact cu fosta burghezie interbelică. Și, deși li se împuiase capul cu ”caracterul dușmănos” al acesteia, adevărul e acela că – atunci când au cunoscut-o – i-a sedus. Ajunși – cu diplomele în mână și angajarea de la stat – oameni pe la casele lor, aproape toți au visat și au sperat să ajungă asemeni domnilor și doamnelor din fosta societate a interbelicului. Și-au dorit case, nu apartamente la bloc, curți cu șezlonguri, mobile masive, fotolii de piele, biblioteci, costume la comandă, ieșiri la restaurante, plimbări pe Corso, seri la Filarmonică și la Teatru, școala bună și limbile străine pentru copii – într-un cuvânt, un mod de-a fi burghez, care contrasta, strigător la cer, cu ”morala proletară” pe care o invocau, fără entuziasm, la ședințele BOB-ului.

Acesta e unul din lucrurile cele mai stranii ale comunismului românesc (și, poate, nu numai): faptul că, în anii lui ”cei mai buni” (intervalul dintre 1965 și 1980), interbelicul ajunge, într-un anume sens, la apogeul său. Mai înainte chiar de a fi recuperat de istoriografia naționalistă, el e hipostaziat ca model al urbanității generației (încă tinere) care – tocmai grație noului regim – făcuse pasul din rural în urban. Nu doar ”noua clasă”, nomenklatura, se îmburgehzește, ci fiecare om realizat – mai ales cei cu studii – se orientează după standardul avocatului, medicului sau profesorului dintre războaie. Puțini și-au pus – și atunci, ca și acum – problema faptului că și acest idealtypen era, la fel ca oamenii ”liberalizării” de la finele deceniului șapte, tot un imitator: majoritatea românilor instalați în anii ’20 – ’30 în orașele transilvane au ca model burghezia iudeo-maghiară și, într-o anumită măsură, industriașii sași (probabil în alte părți comercianții armeni, armatorii greci, mica pătură aristocratică autohtonă – care era un amestec de neamuri – și funcționarii începuturilor statului nostru) de la sfârșitul secolului XIX. O lume foarte cosmopolită, pe care o lega un stil de viață, o anumită légèreté de l’être care se suprapunea peste o meserie bine asimilată, o responsabilitate publică (mai mult sau mai puțin asumată) și care era capabilă să susțină un certain train de vie.

N-am văzut ca acest lucru să fie studiat, însă mi se pare extrem de interesant: în vreme ce integrarea pe care o propuneau comuniștii era una pe orizontală (în nou createle cartiere și într-o birocrație alcătuită din persoane interșanjabile), modelul burgehziei interbelice care difuzează de la ultimii ei supraviețuitori la noile generații de urbanizați cu studii, propune o integrare verticală, într-o ierarhie a respectabilității sociale care se dovedise a fi capabilă să reziste chiar și traumei ”trecerii la socialism”. Încă ceva, semnificativ: civilizația cosmopolită a lumii urbane dintre războaie are – aproape întotdeauna – și o culoare locală. E ceva din atmosfera locului, din trecutul lui, din obiceiurile (deja) pierdute, din amintirea celor care i-au dat patina timpului, ce se decantează sub forma unui sentiment al identității locale (lucru foarte vizibil mai ales în Ardealul cu tradiție naționalistă). Tocmai pentru că prosperitatea burgheză a fost universală (la nivelul lumii ce avut acces la ea), burgezul avea sentimentul de a fi în centrul lumii, ceea ce i-a permis să suporte chiar și declasarea la care l-a supus ”triumful clasei muncitoare”. Stilul de viață al burgheziei medii interbelice acționează în societatea comunistă ca un atractor capabil să-i imprime un relief și, probabil, a jucat un rol deloc neglijabil în reușita ”marelui salt înainte” pe care l-a făcut o treime din populația rurală spre urban.

Lovitura de grație

În fapt au fost două asemenea lovituri și ambele au trecut aproape neobservate. Cea dintâi a ținut de migrația de masă dinspre rural spre urban din anii ’50 – ’60 – ’70. Lumea care vine de la țară la oraș e prea numeroasă pentru ca aculturarea să (mai) poată fi eficientă. Dacă ne uităm cu atenție, aceasta acționează mai ales la nivelul păturii educate, cea care preluase exact meseriile urbane – cele ce necesitau o calificare superioară din sectorul serviciilor – pe care le avusese în interbelic fosta burghezie. Restul populației urbane, muncitorimea, în bună măsură datorită masivității ei (și mai ales ca efect al concentrării în cartierele-dormitor din jurul fabricilor), perpetuează o anumită ruralitate pe care cenușiul blocurilor o denaturează, dar nu o șterge. A doua lovitură – decisivă – e cea de după 1980: sărăcia care se instaurează progresiv erodează aproape toate avantajele intelectualității urbane, operând o nouă declasare, căreia oamenii formați în anii 60 – ’70 nu reușesc să-i facă față. Deși continuă să trăiască în orașe, mizeria cu care se confruntă cotidian îi reruralizează parțial (mulți se hrănesc din ceea ce cultivă și cresc, alături de părinți, în vacanțe, în grădinile de la sate) și-i proletarizează (obligându-i să-și ”completeze veniturile” – adesea ”în natură” – din meditații, ”plicuri” și ”Kent”-uri ori prin ”șperț” din fabrici etc.). Scoși din mediul profesional și cultural în sens larg (pe care, în alte condiții, ar fi trebuiat să-l interiorizeze și mai acut după studii) și aruncați într-o lume a ”procurării” pentru care nu sunt pregătiți, intelectualii urbani se văd repede surclasați de o pătură interstițială de navetiști, oameni buni la toate, șoferi, magazioneri, vânzători la talcioc și alți descurcăreți. Toți aceștia din urmă vor deveni – cu concursul ”organelor”, care i-au tolerat tot timpul (nu doar deoarece îi dijmuiau, ci și pentru că erau capabili să ofere ceea ce statul nu mai putea da, menținând astfel liniștea socială) – ”micii întreprinzători” ai anilor ’90 și, unii dintre ei, politicienii anilor 2000.

S-a vorbit mult, după Revoluție, de ”rezistența prin cultură”. În fapt, aceasta n-a existat decât în oaze infime (aproape complet izolate și cât se poate de temeinic supravegheate); aluziile la străini sau la autorii noștri interziși, ”scăpările” (calculate ale) cenzurii și lucrurile care nu erau ”pe linie” aveau un impact aproape nul la scară socială. Oamenii – mai ales cei ce nu ”prindeau” televiziunile străine – care ascultau Europa Liberă o făceau nu dintr-o pasiune culturală, ci din frustrare și, în bună măsură, datorită faptului că programele existente pe postul național, la care se adăugau întreruperile de curent, îi obligaseră să regreseze de la televizor la radio (care funcționa cu baterii). (Că radioul cel mai ascultat în acel timp a fost doar un catalizator al frustrărilor și nu un liant al vieții publice s-a văzut cu ocazia campaniei pentru aducerea arhivei Europei Libere în țară: nu s-a putut aduna o sumă modestă, la care ar fi contribuit cu un obol nesemnificativ o fracțiune redusă a populației.) Când, în decembrie 1989, ne trezim liberi să spunem ce vrem cădem repede de tot pradă unei iluzii: aceea că vectorii schimbării sunt intelectualii, pentru că – în primele luni de după ”evenimente” – vocea lor se aude cel mai sonor. Însă această audiență se datora pur și simplu seducției de moment pe care o exercita, grație televizorului și presei, un altfel de discurs decât cel ”de aparat” – cu care ”oamenii muncii” erau obișnuiți – și faptului că o bună parte din cei care n-ar fi putut concura discursiv cu ei s-au retras în alte acivități, pe care intelectualii nu le cunoșteau (și, adesea, nici nu le bănuiau). În fapt, această ”retragere tactică” a foștilor aparatcici în culisele birocratice ale statului – nici comunist, nici capitalist –, pentru a-l privatiza în beneficiu propriu, a marcat ”tranziția” românească semnificativ mai mult decât discursurile și dezbaterile intelectuale ale anilor postdecembriști. Oarecum neașteptat, Marx a triumfat după căderea comunismului: în cei 30 de ani trecuți de atunci am avut cu toții ocazia de a vedea că ”motorul istoriei” e capitalul (prin investiții) și industria (prin modernizare tehnologică), care transformă – producând bunăstare (materială – în primul rând) – viața oamenilor. În mod (încă odată) paradoxal, tocmai limitările și penuria ”socialismului real” ”spiritualizaseră” o parte a lumii urbane dându-i iluzia – întreținută de propagandă și de cenzură – că cuvintele, scrise și rostite, sunt mai reale decât realitatea efectivă.

Până la finele veacului intelectualitatea pierduse definitiv partida: majoritatea oamenilor descopereau virtuțile economiei libere și ale diversității (încă foarte reduse) ce premerge începutul consumerismului. Interesul pentru carte – care, în absența altui divertisment, fusese un substitut de evadare din realitatea anilor de penurie – scade simțitor și locul a ceea ce ar fi putut să fie cultura e luat, rapid, de o religiozitate difuză (ce amestecă spaime, speranțe și vise), evocând un ascetism cu atît mai dezirabil, cu cât mai inaccesibil și un divertisment de nivel tot mai jos (care se adresează – grație universalizării mediei /a televizorului și, apoi, a telefonului mobil/ – întregii societăți, pe care distracția /literalmente/ o distrage de la implicarea civică). Eliberată de constrângerile oficiale, cultura devine – în sfârșit! – ”artă pentru artă”, dar, cu acest nou statut, ajunge să nu-i mai intereseze decât pe artiștii înșiși.

Inflația

Însă lucrul cel mai dramatic care se întâmplă în primul deceniu postcomunist (și continuă în următorul) e degradarea școlii, începând cu învățământul universitar, la condiția unei mărfi a cărei valoare e ruinată de inflație. Am povestit, cu altă ocazie (v. Fabricile de diplome I și II), această istorie. Ce e de reținut din ea este faptul că afluxul masiv de studenți – studenția fiind considerată, în continuare, ca ”scurtătura” cea mai eficientă a urbanizării – dezechilibrează total niște universități aflate ele însele într-o criză structurală. Căci, să ne amintim, ani de zile posturile în învățământul superior fuseseră blocate, universitățile erau pline de oameni ce-și datorau cariera Partidului, contactele cu străinătatea aproape dispăruseră cu totul și (exceptând domeniile tehnice – și ele mult rămase în urmă) învățământul superior de după 1990 începe cu negarea lucrurilor spuse până atunci și cu buchiseala unor cărți, adesea găsite prin hazardul ”ajutoarelor”. Cooptarea câtorva intelectuali de calibru mai mult salvează aparențele decât determină o schimbare efectivă, generând efervescență în special în domeniile umaniste, care (stranie lipsă de autoreflexivitate!) nu realizează că – treptat – treptat – devin niște ghettouri tot mai restrânse. Singura schimbare reală a învățământului universitar constă în faptul că profesorii acelui timp – mai ales cei de la specializările ”cerute”: Drept și Studii Economice (căci aveam de construit un aparat de stat) – prind gustul banilor. Și, la fel ca peste tot, banii vor face legea, determinând aducerea ”ofertei educaționale” la nivelul la care să și-o poată permite oricine.

În realitate, ceea ce se petrece după 1990 (odată cu reluarea exodului rural – limitat, la jumătatea anilor ’70, de faimosul ”buletin de oraș”) este tsunami-ul unui nou val de proaspăt urbanizați, care dislocă rapid precara ”burghezie urbană” ce se așezase în orașe începând cu a doua jumătate a anilor ’60. Să nu uităm: această intelectualitate, individualizată doar în municipiile reședință de județ (cea din satele și orășelele de provincie asimilându-se destul de mult condiției populației locale) e destul de restrânsă numeric, marginalizată economic și social de politicile lui Ceaușescu și – cum s-a văzut pe toată durata celor 25 de ani de conducere a acestuia – incapabilă să se solidarizeze și să articuleze un program public. Noua putere – ieșită din FSN – înțelege rapid că majoritatea voturilor vin mai curând din straturile ”de bază” ale societății, astfel că acestea vor fi curtate (cu oferirea unor avantaje circumstanțiale, adesea anulate rapid de inflația financiară), în vreme ce intelectualitatea va fi invitată – politicos sau imperativ – ”să înțeleagă” nevoile momentului. Dacă în anii de după Revoluție mai plutește în aer sentimentul că intelectualii pot da o direcție (și, tocmai de aceea, atragerea lor în politică presupune o cursă între partide), odată cu adoptarea, fără rezerve, a modelului european și, ulterior, cu integrarea în Uniunea Europeană, România se vede în situația de a ”implementa” varii politici menite a o compatibiliza cu democrațiile/economiile prospere ale continentului. Implementarea se dispensează de intelectuali (dat fiind că nu mai e nimic de gândit, ci doar de făcut) și preferă tehnicienii, cu cât mai punctuali, cu atât mai eficienți. În ultimă instanță, un ”proiect cu fonduri europene” e o întreprindere comună, ce angrenează o mulțime de departamente, în care diverși funcționari ”redactează”, ”urmăresc” și ”verifică” – la nivelul cel mai tehnic cu putință – secvențele unui întreg a cărui unitate nu o mai percep (căci ea se află doar la decident și, eventual, la proiectant – ambii putând fi deopotrivă autohtoni sau internaționali). Dacă – cel puțin pentru cele mari – realizarea proiectelor presupune activitatea unor industrii efective (care construiesc ”pe teren” ceea ce indică proiectul), la un nivel supraordonat acestora, ea presupune încă o ”industrie” (la fel de tehnică precum celelalte), a birocrației și procedurilor care asigură coerența formală a proiectului. Or, ca orice industrie, și aceasta se bazează, prioritar, pe un personal tehnic care execută sarcini specializate într-o logică procedurală și într-un cadru compartimentat.

Dacă meseriile liberale (avocați, doctori) sunt, în esența lor, destinate unei piețe economice ce se specializează în continuu, iar cele tehnice sunt arondate variilor industrii, ceea ce e interesant în ultimele decenii este faptul că logica ”proiectelor” (care se imbrică unele într-altele – de la scară micro la scară ”strategică”) îi transformă, practic, pe aproape toți intelectualii (oameni cu studii superioare, profesând în domeniul calificării lor) în funcționari – tehnicieni ai parcursului ”integrării europene”. Ca o observație finală: nu e deloc exclus ca tocmai această expropriere a hegemoniei de prestigiu a intelectualului (asimilat, fără menajamente, unui birocrat administrativ cu studii medii) să stea la baza dezamăgirii democratice a multor oameni de litere și a prezenței lor în grupuri și partide eurosceptice, ”suveraniste” ori antisistem.

Legitimarea și privilegiile simbolice

Problema e aceea că democratizarea (în acest caz a studiilor superioare) și investirea funcționarilor – tehnicieni (tot mai numeroși) cu prerogativele intelectuale (specializare, definire a obiectivelor publice, coordonare și verificare a realizării acestora), omogenizează – prin masificare – un spectru foarte larg al populației urbane. Or, într-o lume ca a noastră, în care geneza capitalismului presupune diferențierea socială, omogenizarea aceasta nu e suficientă; ea se cere însoțită și de un mecanism de ierarhizare internă. Deocamdată, acesta e foarte primitiv, dat fiind că, pe de o parte, e precar – asociind funcția (ce poate fi oricând pierdută) cu câștigul, pe de alta e ”vulgar materialist”, bazându-se strict pe bani și pe proprietăți. Lucrul cel mai grav al acestei lipse de criterii a ierarhizării interne a păturii superioare urbane e acela că statutul ei e periclitat de parodia pe care o realizează, mereu, persoanele care corespund etalonului funcției sau averii, dar sunt de o patentă inadecvare umană în raport cu statutul pe care-l revendică (politicieni dubioși, oameni din ”structurile militarizate”, sportivi sau maneliști de duzină, diverse ”vedete” de sezon, dacă nu chiar interlopi ajunși la ”celebritate”). Deși ”realizați”, majoritatea acestora păstrează conștiința disproporției dintre ceea ce se prind a fi (sau, mai exact ceea ce consideră că îi îndreptățește a fi averea, funcția sau notorietatea de moment) și ceea ce sunt în realitate. Pentru a acoperi această prăpastie – vizibil – prea-vizibilă de câte ori apar și cască gura – își falsifică CV-urile, pretind a scrie cărți, revendică grade universitare și, uneori, cultivă un anturaj (vag) cultural. Cu toate că e caricatural (și, cel mai adesea, fraudulos), acest mod de legitimare – prin studii, titluri și cărți – atestă nu doar iluziile pe care și le fac cu privire la ei înșiși niște oameni inconsistenți, ci și felul, destul de clasic, în care o anumită realizare culturală e ținută a încununa împlinirea economică și administrativă.

Acest gen de oameni caută, în mod evident, mai curând respectabilitatea – brută și nediferențiată – ce ar trebui să însoțească puterea (în lipsa unei legitimități istorice). Dar mult mai interesanți sunt ceilalți, funcționarii – tehnicieni ai ”industriei” proiectelor, ai aparatului de stat și ai lumii antreprenoriale. În interiorul tuturor acestor categorii există grade variate de diferențiere, care corespund felului în care funcția/câștigul se decantează în prosperitate. Primul e, evident, urbanizarea clasică: venirea de la sat la oraș și absolvirea unei universități. Acesta e nivelul elementar, aproape comun, și care cere cel mai puțin efort. Al doilea e stabilirea la oraș (și, eventual, deplasarea de la orașul de provincie la ”centrul regional” sau în Capitală), cel mai adesea într-un apartament – ce presupune, în majoritatea cazurilor, un credit a cărui solvabilitate e garantată de un loc de muncă stabil (și acesta e cel care face administrația și ”structurile militarizate” atât de ispititoare). Al treilea nivel e cel al mutării din apartament la casă, care implică nu doar un câștig constant, ci și un salt (presupus ireversibil) în domeniul veniturilor și, adesea, o anumită notorietate socială. Interstițiile dintre aceste nivele sunt date de schimbul mașinilor și de vacanțele în străinătate. Problema e ce anume urmează celui de-al treilea nivel? Paradoxul ascensiunii sociale în România face ca acesta să se înfățișeze ca o treaptă de blocaj ce nu poate fi extinsă decât pe orizontala cantitativului (o casă mai mare, eventual mai multe case, funcții peste funcții etc.). Ori e limpede că, pe măsură ce societatea evoluează, ea are tendința de-a se structura și vârful ei, pe care – în epoca de început a diviziunii sociale – îl percepem ca fiind relativ omogen (sau difuz, amestecând puterea politică, cea economică, sportul și media, galoanele militare și ceva din agresivitatea încrezătoare a lumii interlope), caută căi de diferențiere.

Principalul criteriu care va permite diferențierea la vârf va fi cultura. Nu doar pentru că, vedem deja acest lucru, toți nouveaux riches-ii își vor copiii cu studii ”pe bune”,  fapt pentru care-i antrenează de mici (cu meditații, mai ales la limbi străine); nu doar pentru că un anumit high class își trimite copiii la școli (din ce în ce mai devreme) în străinătate, ori îi înscrie la școlile străine din țară, ci – pur și simplu – pentru că, în afara culturii, bogăția și statutul social sunt doar invidiate, nu și admirate. În mod difuz, dar real, oamenii lumii noi simt că doar admirația stabilizează, doar ea e capabilă a polei cu noblețea idealurilor o avere care, altminteri, rămâne deopotrivă disprețuită și dorită în logica marxistă a ”proprietății bazate pe furt”. Acest timp de ”judecată proletară” are ca efect perpetuarea ”tranziției” ca ”revoluție permanentă” a socialului, în care cei din urmă aspiră mereu la pozițiile și la privilegiile celor dintâi. Necesitatea reinvestirii culturii ca centru al existenței urbane nu vine neapărat dinspre cultură, ci – mai curând – ea sintetizează o nevoie socială: aceea de a ”instituționaliza” averea în interiorul familiei (ieșind din ”tranziția” bogăției obținute prin ”tunuri” și din clasa ”milionarilor de carton”), de a o legitima public și – în același timp – de a structura ascensional urbanitatea, investindu-l pe recentul bourgeois cu noblețea ereditară a bürger-ului. În absența centrului cultural, orașele se dizolvă în periferii (gettouri sau ”sate”) risipite în jurul mall-urilor și a ștrandurilor. Or, această dezagregare a lor la nivelul consumului de bază (elecronice, haine și – mai ales – mâncare) este preludiul reruralizării lor, al decăderii la nivelul unor aglomerări fără formă, în care orizontul existenței e lupta pentru resurse (inclusiv cea politică) și – finalmente – supraviețuirea elementară.

Mai mult sau mai puțin, pe de o parte ”noua clasă” în ascensiune, pe de alta (și mai ales) copiii ei întorși de la școlile din străinătate, vor pune presiune pe mecanismele decizionale – politice și administrative – să investească în ceea ce poate constitui cercuri concentrice și ascensionale ale respectabilității urbane. Această recentrare culturală e singura în măsură a stabiliza generațiile noi, pentru care prosperitatea europeană nu mai e doar un ideal și, în egală măsură, singura în măsură a constitui o identitate locală care să fie un atractor pentru ruralul în permanentă dinamică și nu doar un punct de tranzit către alte orizonturi. E inutil să ne imaginăm că cultura e un fel de superbie de care ne putem ocupa abia după ce am rezolvat toate celelalte probleme: drumurile, spitalele, industriile locale, renovarea orașelor etc. Dacă ignorăm funcția focalizantă a culturii, s-ar putea ca toate acestea să nu fie destinate viitorului (copiilor noștri, ce vor pleca de aici), ci recuperării unui trecut care, pe măsură ce va deveni mai real, ne va înghiți cu totul.

Cine pariază astăzi pe cultură, pariază pe viitor.

scroll to top