Negrescu despre datoria publică: O piatră de moară pe care o vom duce decenii de acum încolo

Potrivit datelor Eurostat, datoria publică a României a ajuns la 60,1% din PIB la finalul primului trimestru din 2026. Ministerul Finanțelor estimează că va continua să urce, la 61,8% din PIB în 2026, 63,3% în 2027 și 63,9% în 2028, și abia apoi ar putea începe să scadă, cu condiția ca deficitul să fie redus în continuare.

Pe termen lung, Comisia Europeană avertizează că riscurile sunt ridicate: datoria ar putea ajunge la aproximativ 90% din PIB în 2036.

Pentru omul obișnuit, cea mai concretă cifră este costul acestei datorii. Dobânzile plătite de stat ajung anul acesta la aproximativ 2,8–3% din PIB. Altfel spus, România plătește doar în dobânzi echivalentul unui întreg deficit bugetar considerat acceptabil în Uniunea Europeană, înainte de a da un leu pe spitale, școli sau drumuri. Iar dobânzile nu scad: statul se împrumută pe zece ani cu aproape 7,5% pe an, cu 0,39 puncte procentuale mai mult decât acum o lună, explică Adrian Negrescu.

Pierderea încrederii celor care finanţează România, un risc uriaş

Ce se întâmplă dacă cei care ne împrumută își pierd încrederea că statul își poate plăti datoriile? Opresc finanțarea sau o fac atât de scumpă încât devine imposibil de plătit. Iar un stat care nu se mai poate împrumuta nu mai poate plăti la timp salariile bugetarilor, pensiile sau ajutoarele sociale. De aceea, reducerea datoriei nu este un exercițiu contabil. Este o condiție de supraviețuire financiară.

Altfel spus, nu ne putem baza doar pe scăderea dobânzilor. Nivelul actual al pieței nu arată nicio perspectivă apropiată ca împrumuturile statului să devină mai ieftine. Dimpotrivă, instabilitatea politică le face tot mai scumpe.
Nu ne putem baza nici pe creșterea încasărilor, deși România are, teoretic, o marjă aici. Încasările statului sunt printre cele mai mici din Uniunea Europeană, iar de două decenii se vorbește despre TVA-ul care nu intră la buget și despre economia gri. Rezultatele s-au îmbunătățit în 2026 însă sunt departe de nivelul la care colectează alte țări.
Mai simplu spus, o strategie serioasă nu poate fi construită pe bani pe care nu i-am reușit niciodată să-i colectăm.
Rămâne soluția cea mai grea: controlul cheltuielilor, transmite analistul economic.

Măsuri nepopulare, dar care au efect

Adrian Negrescu explică:

,,Dincolo de discursul public legat de nevoia de stimulare a investițiilor care produc plus valoare în economie, realitatea arată că măsurile care produc cele mai mari economii sunt și cele mai nepopulare.

Prima este creșterea vârstei efective de pensionare, pentru ca oamenii să muncească mai mult și să contribuie mai mult la sistem. Ne-o spune Banca Mondială încă din 2010 și, probabil, în cele din urmă o să o punem în practică mai ales că vine ,,bomba decrețeilor’’.

A doua este ca pensiile să crească o perioadă mai încet decât inflația. Iar acest lucru se întâmplă deja, de doi ani de zile.

A treia măsură este înghețarea pentru câțiva ani a cheltuielilor cu salariile din sectorul public și din agențiile statului.

Pe ansamblu, fiecare dintre ele doare. Dar pensiile și salariile bugetare sunt cele mai mari cheltuieli ale statului, iar fără ele orice plan de reducere a datoriei rămâne pe hârtie. Pentru că un astfel de efort trebuie să supraviețuiască mai multor guverne, are nevoie de o regulă fixată prin lege: o limită clară a cheltuielilor publice, respectată un deceniu întreg, indiferent cine conduce țara. România are deja un început în acest sens.

Cât timp datoria rămâne peste 60% din PIB, legea responsabilității fiscale interzice guvernului să majoreze cheltuielile totale de personal sau cu asistența socială. Întrebarea este dacă această regulă va fi respectată sau ocolită, ca atâtea altele.

O sursă suplimentară de bani pot fi vânzările de pachete de acțiuni pe care statul le deține la companii listate la bursă. Banii obținuți pot reduce direct datoria, fără să taie din salarii sau pensii. Decizia trebuie însă cântărită cu grijă, pentru că o companie vândută nu mai aduce dividende la buget.

De ce am ajuns aici? E destul de simplu de explicat. De ani de zile, cei care conduc au lăsat lucrurile să meargă de la sine. Calculul electoral s-a aflat în prim plan. Asta dincolo de ideea absolut prostească că dacă stimulezi din pix salariile și pensiile din sistemul public, economia o să crească până la cer. Puțini au cerut deschis reducerea cheltuielilor, pentru că asta nu câștigă alegeri.

Doar că nu mai avem timp. Datoria a trecut de 60% din PIB, dobânzile cresc, iar cei care ne împrumută urmăresc fiecare decizie de la București. Putem alege acum o reducere a cheltuielilor planificată, graduală și asumată politic. Sau putem aștepta ca piețele să ne impună una, brutală și fără negociere. A doua variantă a fost întotdeauna mult mai dureroasă. Este marcă înregistrată FMI.’’