Gabriel Giurgiu: Să ardem Biblii în America!

Ajunsesem un pic mai târziu. Vreo 10 minute de la începutul slujbei. Ce să zic? Ne-a fost greu să ne orientam de la stația de metrou, prin cartierul acela. Pe vremea aia nu exista Google Maps și nici Waze. Așa că am intrat discret în biserică și ne-am așezat timid pe ultimul rând. “Ah, voi sunteți invitații lui Bob?” ne întreabă scurt una dintre mămăicile îmbrăcate în alb, purtând și chipă și mănuși care, clar, lucrau pentru parohie, voluntar. Erau un fel de plasatoare, ajutau la bunul mers al treburilor. “Da, suntem, dar lăsați, stăm aici, nu vrem să deranjăm”. Fară pic de milă, ne-au ridicat și ne-au condus la locurile pe care Bob ni le rezervase. Pe mijlocul celui de-al doilea rând! Cât să fim vizibili din orice parte a bisericii care adăpostea cam 300 de credincioși. Eram singurii albi la slujbă. Restul erau ai parohiei, americani de culoare. Bob ne-a dat câte o carte de rugăciuni și ne-a indicat la ce cântec erau. Am început și noi să îngânăm rugăciunile, acompaniați de o ditai orchestra, cu două piane, chitări electrice, percuție. Bașca, evident, corul! Ce mai, era exact ca în filme.

Cumva, la asta ne și așteptam, asta căutam. O biserică unde să se cânte “acea” muzică, unde atmosfera să fie “aceea”, a cartierului de culoare. Bob era ziarist la televiziunea 7ABC din Washington DC. Soția mea era în practică acolo. La un moment dat, au avut de filmat un incendiu la o biserică mai departe de centru, pe lângă cartierul Anacostia. Un cartier rău famat, considerat periculos. Era evident că incendiul fusese pus, nu era defel un accident. A fost, de fapt, o agresiune a unor rasiști care au încercat, prin gestul lor idiot, să oprească “expansiunea neagră” dincolo de Anacostia. Au filmat cum oamenii din parohie s-au luat de mâini și, acolo, lângă ruinele fumegânde, au început să cânte. Apoi, pastorul le-a amintit că era a doua oară în ultimii zece ani când bisericii i s-a pus foc, așa că o vor mai reconstrui o dată, cu voia Domnului. Impresionată de scenă și relativ șocată de violența actului rasist, soția mea l-a întrebat pe Bob dacă el merge duminica la biserica. “Normal. Trei sferturi dintre americani merg în fiecare săptămână la slujbă”. Așa ne-am ales cu o invitație la el în parohie.

Mic detaliu: soția mea a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, aici la București. Eram cumva în temă. Nu știam ce aripă protestantă frecventa Bob, dacă acceptau sau nu crucea, în fine, detalii pe care să le respectăm, pentru a nu ne stânjeni gazdele. S-a dovedit că totul era în regulă, din punctul nostru ortodox de vedere. Așa că am purces la a cânta împreună cu restul credincioșilor. La un moment dat, pastorul începe un spici. Nefiind foarte obișnuit cu accentul local (oamenii ăia parca nu terminau niciodată cuvintele), mare brânză nu am înțeles. Bob mi-a dat un ghiont și mi-a zis: “Ridicați-vă, de voi vorbește, v-a prezentat ca fiind musafirii parohiei duminica asta”. Asta mai lipsea, am zis că îmi cade tavanul în cap! Ne-am ridicat, împreună cu alți 4-5 credincioși. În acel moment, toată parohia (vorbim despre vreo 300 de oameni) a trecut pe la fiecare dintre noi, oaspeții, pentru a ne îmbrățișa. “Bine ai venit frate, bine ai venit soră”. Au urmat predica, altă repriză de cântece, colecta de fonduri, împărtășania.

Mai țin minte un pasaj din predică. Suna cam așa: “Credeți că, dacă ați venit azi la biserică, v-ați făcut datoria de buni creștini? Gata? O săptămână sunteți OK cu Domnul Dumnezeu? Nici vorbă! Iisus nu a făcut marile Sale gesturi în Templu, ci în afara lui! Afară din biserică să fiți creștini, la voi în cartier. Nu venim aici o dată pe săptămână, cântăm, dansăm, ne simțim bine și ne dăm creștini! Duceți-vă la vecinul în nevoie și ajutați-l. Vorbiți cu pârlitul de puștan din bloc, ăla care face deja trafic de cocaină. Aveți, fiecare, la locul vostru, câte o listă cu toți cei în nevoie, din întreaga parohie. Duceți-vă și ajutați! Așa veți fi creștini, nu doar venind aici duminica, pentru o cântare și o socializare.” Ce să zic? M-a impresionat. Avea, e drept, un bun antrenament de public speaking. Foarte bun orator era. M-au impresionat și cântările. Atmosfera din biserică era splendidă. Oamenii ăia credeau. Credeau și credința lor se simțea.

După slujbă, am mers la Bob acasă. Copiii erau la facultate, așa că în DC rămăseseră doar el și soția lui, Grace. Ea era profesor la catedra de sociologie de la Georgetown University. Ce credeți? Ne-a făcut salată de vinete pentru că, încă înainte de 89, avusese de lucru lângă Cluj, pentru un proiect al universității. Evident, a învățat să facă salată de vinete. Știa, în principiu și zacusca, dar a mărturisit că nu a mai exersat de mult, nu mai era sigură pe rețetă. Și uite așa a trecut duminica aceea. Ne-am făcut niște amici, o familie de clasa mijlocie, de culoare, din Washington. Oameni plăcuți, foarte în regulă, cu cariere așezate, familie frumoasă, aranjată. L-am întrebat direct pe Bob dacă a simțit rasismul la viața lui. “Bineînțeles, Gabriel, bineînțeles. Avem mult rasism în America și, din păcate, e de ambele părți”. Cred că ați bănuit, de felul lui vota cu democrații. Un bun prilej de a polemiza amical, la câte o bere.

În timp, am pierdut legătura. Tare simt nevoia să îi dau un telefon sau un email, zilele astea, să îl întreb cum e cu Antifa aia din Portland, aia care, în numele luptei contra rasismului, pe baricada oamenilor de culoare, au pus benzină pe o Bilbie și un steag american și le-au dat foc. S-au mai văzut steaguri americane arzând. În Los Angeles sau New York în anii 70. În America Latină sau în Iran. Nu e mare noutate. Aia e, simbolisme politice. Dar cu Biblia ce ai? Ce este rasist în Cartea Sfântă? Am înțeles de la faimosul Shaun King, lider al mișcării BLM și de la nefericitul Episcop de Canterbury că Iisus Cristos nu era alb (fiind evreu, este destul de clar că nu putea fi decât negru sau gri, nu?). Dar… să arzi Biblia în public ca semn de protest împotriva rasismului?

Văzând imaginile de zilele trecute, am fost șocat. Nu mă puteam gândi decât la o anumită parohie cu oameni de culoare care, acum mulți ani, om cu om, ne-a îmbrățișat, urându-ne bun venit. De fapt, ce oi fi atât de șocat? Au și americanii dreptul la comuniștii lor fără de Dumnezeu. Atâta timp cât își văd doar de spart magazine și de păruieli cu poliția, n-au decât să își exprime dreptul la libera expresie.