Paradoxul iranian: De ce al 3-lea producător mondial de gaz (aproape că) nu există pe piața GNL?

În ciuda faptului că deține a doua cea mai mare rezervă de gaze naturale din lume, iar printre partenerii săi cei mai apropiați se numără Rusia, o țară prezentă pe piața de profil și care dispune de tehnologie adecvată, Iranul se confruntă cu provocări majore pentru a-și reînvia unul dintre cele trei proiecte importante prin care intenționează să fie mai prezentă pe piața globală a exportului de gaze naturale lichefiate (GNL). Însă lucrurile sunt, ca de obicei, mai complicate decât par. Explicațiile, într-o analiză a portalului Natural Gas Intelligence.

Iranul, este al treilea cel mai mare producător de gaze naturale din lume și se clasează chiar pe locul al doilea când vine vorba despre rezervele estimate de gaze naturale. De altfel, împarte cu Qatarul perimetrul gigantic North Dome/South Pars, în urma dezvoltării căruia Qatarul a devenit o mare putere în materie de producție și export de GNL.

În tot acest timp, Iranul a rămas mult în urmă în ceea ce privește dezvoltarea rezervelor sale de gaze, uneori chiar și pentru a satisface cererea internă, darmite pe cea internațională.

”Dacă vom compara Iranul cu statul vecin, Qatar, aflat în topul exportatorilor de GNL, cu care împarte aceeași rezervă uriașă de gaze, ne vom pune întrebarea de ce Iranul este atât de în urmă în dezvoltarea activelor sale de gaze”, spune Alex Vatanka, director al programului Iran la Institutul din Orientul Mijlociu din Washington.

Guvernul de la Teheran a luat o decizie importantă în anii 1990, cu efecte până în zilele noastre: gazoductele reprezintă viitorul exporturilor de gaze ale Iranului, în vreme ce proiectele de gaze naturale lichefiate sunt prea scumpe.

Iranul a considerat că geografia țării se pretează la construirea de conducte și a început să construiască și să exporte gaze în țările vecine, precum Armenia, Azerbaidjan, Irak, Turcia și Turkmenistan, situație în care potențialul său pentru operațiunile de GNL a fost înfrânat, spune Vatanka.

Deși Iranul se află în continuare sub incidența sancțiunilor internaționale, lucrările la construirea una dintre cele mai mari instalații de GNL din țară (Iran LNG), cu o capacitate proiectată de 10,5 milioane de tone metrice pe an, au fost reluate. Proiectul a fost abandonat de guvern în urmă cu mai bine de opt ani, dar acum Teheranul își propune ca instalația să fie operațională până la jumătatea anului 2025.

Instalația cu unități de lichefiere de la Assaluyeh, în provincia Bushehr din sudul Iranului, era practic finalizată încă din urmă cu câțiva ani și părea pregătită pentru instalarea unităților de lichefiere atunci când Statele Unite ale Americii au impus sancțiuni în 2018. În urma deciziei Washington-ului, compania Linde, cu sediul la Dublin, în Irlanda, s-a retras din proiect, iar acesta a rămas incomplet finalizat.

Alte două instalații de export de GNL sunt, de asemenea, rămase în fază de proiect din cauza sancțiunilor.

Terminalul Persian LNG, cu o capacitate proiectată de 16,2 de milioane de tone metrice pe an, și proiectul Pars LNG, de 10 milioane de tone metrice pe an, aflat pe coasta iraniană a Golfului Persic, se aflau în stadii incipiente de dezvoltare atunci când partenerii de la TotalEnergies și Shell au decis să se retragă.

Dragoste cu năbădăi între Moscova și Teheran

Gigantul rus Gazprom PJSC și compania omoloagă din Iran, National Iranian Oil Co., au semnat anul trecut un memorandum de înțelegere în valoare de aproximativ 40 de miliarde de dolari pentru a revigora sectorul gazeifer.

Conform documentului, investițiile ar urma să se îndrepte către exporturile de GNL ale Iranului, către construcția de conducte de export al gazelor și, desigur, pentru creșterea producției din câmpurile South Pars și Kish.

Potrivit lui Alex Vatanka, memorandumul de înțelegere dintre Teheran și Moscova este unul neobișnuit, având în vedere că cele două țări se află în competiție pe piața globală a energiei și ambele se află sub sancțiuni internaționale.

De la invadarea Ucrainei de către Rusia, Moscova a făcut presiuni intense pentru a submina rolul Iranului pe piața țițeiului, prin scoaterea la vânzare a țițeiului rusesc către cumpărătorii asiatici cu discount-uri uriașe, ceea ce a făcut ca țițeiul rusesc să fie mai competitiv decât cel iranian.

În plus, nici Rusia, nici Iranul nu dispun de o expertiză tehnică de înaltă clasă sau de materialele și de tehnologia de lichefiere a gazelor naturale pentru a finaliza proiectele de GNL la standardele cerute de piață.

Statele Unite au impus o nouă rundă de sancțiuni împotriva Iranului chiar luna trecută, acestea vizând vânzările de petrol și produse petrochimice ale țării.

”Statele Unite sunt hotărâte să reducă semnificativ exporturile de energie iraniană și îi vor sancționa pe cei care facilitează comerțul cu petrol și produse petrochimice al Iranului”, potrivit unui comunicat dat publicității de Departamentul de Stat al SUA.

Piața internă de gaze a Iranului, un alt călcâi al lui Ahile

Mai mult, Alex Vatanka pune sub semnul întrebării modul în care Iranul ar putea să producă niște cantități suplimentare de gaze, în așa fel încât să acopere necesarul pentru a alimenta proiectul Iran LNG:

”În ultimii 25 de ani, puține lucruri s-au schimbat în Iran. Poate că Teheranul își exprimă această dorință, de a exporta gaz, dar puține s-au schimbat în ceea ce privește consumul intern excesiv de gaz al Iranului, în așa fel încât să apară spațiul pentru mai mult gaz de export.”

Vatanaka continuă cu explicațiile:

”Gazul este atât de puternic subvenționat în Iran și se risipește atât de mult, așa încât gospodăriile și industria energofagă consumă cantități excesive de gaz, iar Teheranul are o întârziere majoră în reforma pieței sale interne de profil.”

Iranul intenționează să își sporească semnificativ producția de gaze naturale până în 2030, dar progresele recente au fost lente.

Din cele aproape 257 de miliarde de metri cubi (bcm) de gaze naturale cât a fost producția Iranului în 2021, o pondere uriașă, de aproximativ 241 bcm, au fost folosite pentru a satisface cererea internă, potrivit BP Statistical Review of World Energy.

Ca atare, calculele arată că ar fi nevoie de aproximativ o producție suplimentară de 13,5 bcm/an pentru a putea alimenta proiectul Iran LNG.

”Iranului îi trebuie o mare voință politică pentru a deveni un exportator de GNL, ceea ce necesită efectuarea unor schimbări semnificative în ceea ce privește poziția sa pe plan internațional, astfel încât companiile să poată veni și să colaboreze cu Teheranul. Or, nu cred că Iranul este încă într-o asemenea poziție. Regimul iranian nu a fost foarte convingător în a le arăta investitorilor că poate fi luat în serios în ceea ce privește dezvoltarea sectorului energetic, deoarece, dacă ar fi fost așa, discuțiile pe dosarul nuclear iranian ar fi dat semne de rezolvare, iar sancțiunile ar fi fost ridicate”, mai explică Alex Vatanka.