Închide

Premiile Ig Nobel 2021: despre miau-zică, desfundarea nasului prin sex și rinoceri agățați de elicoptere

Avatar
1399665559139
Timp de citire: 17 minute

Printre cele mai așteptate gale ale fiecărui an, de trei decenii încoace, se numără Gala Laureaților Premiilor Ig Nobel, varianta mult mai nostimă a Premiilor Nobel. Înființate în 1991, Ig Nobel-urile onorează ”realizările care îi fac pe oameni mai întâi să râdă, iar mai apoi îi fac să gândească”, spun fondatorii.

Ceremonia de decernare a premiilor cuprinde, de obicei, prezentări neobișnuite ale lucrărilor științifice nominalizate, în care experții care le susțin trebuie să își explice lucrarea de două ori: o dată în 24 de secunde și a doua oară în doar șapte cuvinte. Discursurile de acceptare sunt limitate la 60 de secunde.

Cercetările onorate în cadrul Galei ar putea părea ridicole, la prima vedere, ceea ce nu înseamnă însă că ar fi lipsite de merite științifice reale. În mod tradițional, câștigătorii susțin câte un discurs public la Boston, a doua zi după ceremonia de premiere, însă anul acesta, la fel ca în 2020, discursurile au fost difuzate pe webcast-uri, fiind disponibile ulterior, vreme de câteva săptămâni, oricui vrea să le asculte.

Câștigătorii capătă recunoașterea eternă și mondială a prestigiului Premiilor Ig Nobel. Și încă ceva în plus: o bancnotă de 10 trilioane de dolari zimbabweni, un premiu tradițional a cărui poveste este legată de un fost câștigător celebru al Premiilor.

Zimbabwe a încetat să-și mai folosească moneda națională în 2009 din cauza unei hiperinflații fără precedent. La momentul renunțării la monedă, când inflația atinsese maximul, bancnota de 100 de trilioane de dolari reprezenta aproximativ echivalentul a 40 de cenți americani. În 2009, Premiul Ig Nobel pentru matematică a fost acordat șefului de atunci al Băncii Centrale din Zimbabwe, Gideon Gono, ”pentru a fi oferit oamenilor un mod simplu și cotidian pentru a opera cu numere de diferite ordine de mărime – de la foarte mici la foarte mari – întrucât bancnotele tipărite de Banca Centrală aveau valori cuprinse între un cent (0.01 dolari) și o sută de trilioane de dolari (100.000.000.000.000 de dolari).”

Laureații Ig Nobel 2020

Curiozitatea nesfârșită a oamenilor de știință reprezintă o trăsătură care îi poate conduce pe aceștia în direcții de cercetare cu totul neobișnuite.

Se pot trezi într-o dimineață dornici să exploreze felul în care o partidă de sex ar putea fi o alternativă naturală și (cel puțin) la fel de eficientă la spray-urile nazale pentru ameliorarea congestiei nazale sau ar putea ajunge să exploreze felul ar putea fi utilizat un rinocer sedat și agățat de picioare de un elicopter pentru transportul diferitelor bunuri. Alții ar putea găsi perspective surprinzătoare despre modul în care comunică pisicile cu stăpânii lor sau despre bacteriomii aflați în gumele de mestecat folosite și aruncate prin diferite părți ale lumii.

Acestea și alte subiecte de cercetare neobișnuite au fost onorate în gala Premiilor Ig Nobel din toamna anului 2021, fiind prezentate mai jos, pe scurt, după o sinteză realizată de publicația Ars Technica.

Premiul Ig Nobel pentru Biologie

Motivația juriului: Se acordă Susannei Schötz,

”… pentru analizarea variațiilor sonore din torsul, cârâitul, sfârâitul, ciufulitul, izbucnirile, murmurele, mieunatele, gemetele, scârțâitul, șuieratul, urlatul, mârâielile, chirăielile și din tot felul de alte moduri de comunicare dintre pisică și om”.

Doamna Schötz, cercetătoare la Universitatea Lund din Suedia, a rămas surprinsă de întorsăturile luate de o discuție pe care o purta în urmă cu câțiva ani cu un coleg, în care venise vorba de a compara zgomotele făcute în timpul torsului de un ghepard mare cu cele făcute de o pisică domestică. Concluzia fusese că ambele animale scoteau în timpul torsului sunete la aproximativ 30 de herți, în ciuda diferenței semnificative de mărime.

Intrigată, s-a dus acasă și a înregistrat zgomotele de tors ale propriei ei pisici, Vincent, precum și pe cele făcute de alte trei pisicuțe pe care le-a salvat anterior de pe stradă – o pisicuță alături de doi frățiori ai ei, Donna, Rocky și Turbo.

Astfel a început un proiect care s-a întins pe ani buni de zile, prin care își propunea să înțelegaă mai bine mai bine diferitele zgomote făcute de pisicile domestice, cercetările fiind publicate în cinci lucrări separate (în 2011, 2012, 2013, 2014 și o lucrare de sinteză în 2016). Donna, Rocky și Turbo au fost subiecții tuturor acestor studii.

Unele constatări sunt cunoscute tuturor. De pildă, se știe că pisicile torc din motive diverse: când sunt supărate, stresate, îndurerate sau, dimpotrivă, când sunt mulțumite și fericite. Fenomenul nu a fost însă prea bine studiat, mai ales când vine vorba de o analiză acustică.

De asemenea, pisicile scot și alte tipuri de zgomote, care seamănă cu ciripitul, cu cântatul, cu unele triluri, gemete, urlete, chiar cu unele cuvinte fals umane, miaună, mârâie, șuieră ș.a.m.d.

Schötz a descoperit că zgomotul produs cel mai frecvent de pisici este o combinație de murmur și mieunat. La fel, dacă se uită pe geam la păsărele, pisicile vor scoate ceva care seamănă mai degrabă cu un ciripit, fie mai scurt, fie mai prelung. Mieunăturile după mâncare au, de obicei, o tonalitate crescătoare, în timp ce cele asociate cu o călătorie la veterinar au tonalități descendente.

În baza cercetărilor sale, Schötz și colaboratorii săi au primit o bursă pentru a studia ”Melodicitatea în comunicarea om-pisică”, fenomen numit ”miau-zică” (”meowsic”).

Scopul final al cercetării este de a colecta și mai multe date în sprijinul ipotezelor de bază, și anume că:

  • pisicile își modifică în mod ”semi-conștient” intonația, intensitatea, lungimea și calitatea zgomotelor pe care le produc, pentru a se potrivi cu diferite contexte;
  • majoritatea pisicilor împărtășesc tipuri similare ale acestei așa-numite ”variații prozodice”;
  • aceste variații pot fi interpretate corect de către ascultători umani experimentați.

Majoritatea proprietarilor de pisici s-ar regăsi, probabil, în deplin acord cu descoperirile echipei conduse de d-na Schötz, nu-i așa?

Premiul Ig Nobel pentru Ecologie

Motivația juriului: Se acordă pentru Leila Satari, Alba Guillén, Àngela Vidal-Verdú și Manuel Porcar,

”… pentru utilizarea analizei genetice cu scopul identificării diferitelor specii de bacterii care trăiesc în guma de mestecat aruncată la întâmplare, pe trotuare, în diferite țări de pe glob”.

Oamenii mestecă anumite formă de gumă de multe milenii încoace, de la rășini de lemn în mezolitic și neolitic, până la numeroasele varietăți de gumă de mestecat vândute astăzi în întreaga lume.

De îndată ce guma și-a eliberat toată aroma, oamenii au prostul obicei de a arunca guma folosită pe unde apucă, în spațiul public, în special pe dedesuptul scaunelor și băncilor, pe pereți sau direct pe trotuar.

În unele cazuri, gumele de mestecat utilizate pot devein neprețuite opere de artă, ajungând chiar atracții turistice, cum ar fi faimosul ”zid de gumă” din Seattle, situat pe o alee din spatele pieței Pike Place. (Peretele a fost curățat cu abur sub presiune în 2015, pentru a îndepărta depunerile realizate în 20 de ani de muncă neobosită a sutelor de mii de mestecători de gumă.)

Ignobel5a
Zidul de gumă de mestecat din Seattle. Sursa foto: Ars Technica / George Rose / Getty Images.

Echipa de cercetătoare din Valencia și-au propus să caracterizeze bacteriomul aflat în gumele de mestecat aruncate în cinci țări diferite din lume, plecând de la gumele colectate de pe strada unde se află laboratorul lor.

Ele au aflat că, pe lângă ADN uman, guma folosită poate conține bacterii orale, precum și anumiți agenți patogeni precum Streptococcus spp și Corynebacterium spp.

Experimentele lor au implicat, de asemenea, mestecarea a 13 mostre de gumă (mărcile Orbit și Trident) și plasarea gumelor folosite pe pavaj în aer liber timp de până la 12 săptămâni, urmată de monitorizarea modului în care s-a schimbat conținutul bacterian.

Satari și colaboratoarele sale au constatat un grad moderat de diversitate în ceea ce privește populațiile bacteriene din probele de gumă de mestecat din diferite părți ale lumii.

De asemenea, au descoperit că, în decurs de câteva săptămâni, tipurile de microbi care se găsesc în mod obișnuit în guma de mestecat recent aruncată (microbiomul oral) au făcut loc microbilor care se găsesc de obicei în mediul înconjurător.

”Luate laolaltă, rezultatele noastre sugerează că bacteriile pot juca un rol în biodegradarea naturală a gumei de mestecat și pot fi, de asemenea, o sursă de tulpini bacteriene cu alte proprietăți biodegradabile”, au concluzionat cercetătoarele spaniole în lucrarea lor.

Și, deși există îngrijorări cu privire la guma de mestecat aruncată cum că ar putea purta microorganisme patogene, relativa longevitate a bacteriilor orale s-ar putea dovedi utilă în practica judiciară și criminalistică, într-un mod asemănător celui în care se folosește analiza ADN-ului.

Premiul Ig Nobel pentru Chimie

Motivația juriului: Se acordă pentru Jörg Wicker, Nicolas Krauter, Bettina Derstroff, Christof Stönner, Efstratios Bourtsoukidis, Achim Edtbauer, Jochen Wulf, Thomas Klüpfel, Stefan Kramer și Jonathan Williams,

”… pentru analizarea compoziției chimice a aerului din cinematografe, în vederea testării ipotezei că mirosurile produse de un anumit public indică, în mod fiabil, nivelurile de violență, conținut sexual, comportament antisocial, consum de droguri și limbaj licențios din filmul pe care publicul îl urmărește.”

Desigur că procesul prin care acele consilii de evaluare determină rating-urile filmelor este foarte subiectiv, pe baza a ceea ce membrii acelor consilii consideră a fi material adecvat diferitelor vârste ale unei presupuse audiențe (violență, conținut sexual, limbaj licențios, consum de droguri etc).

Așadar, nu ar fi mai bine dacă studiourile de producție ar putea monitoriza respirația publicului în timpul proiecțiilor-test, pentru a obține o măsură mai obiectivă a modului în care un anumit conținut îi afectează pe privitori?

Așa s-au gândit și cei care formează această echipă de cercetători germani, care au publicat un studiu foarte interesant în 2015, în care au identificat anumite semnale chimice produse de corpul uman, sub forma unor compuși organici volatili în aerul expirat – ca răspuns la anumite scene dintr-un anumit film.

Când pulsul publicului și frecvența respiratorie cresc la unison într-o audiență dintr-un cinematograf, mai mulți senzori speciali intră în acțiune, putând detecta creșterile corespunzătoare ale concentrației de dioxid de carbon și a altor sute de compuși organici volatili, dintre care unii corespund unor anumite tipuri de scene proiectate pe ecran. Cel mai puternic efect s-a dovedit în cazul scenelor de suspans și comedie.

Wicker și colaboratorii lui au venit în 2018 cu a doua lucrare, încercând să indice un instrument cu ajutorul căruia aceste măsurători ale compușilor organici volatile pot arăta o clasificare adecvată a filmului respectiv, în funcție de vârsta minimă a privitorului.

Datele au fost colectate în urma a 135 de proiecții a 11 filme diferite, măsurând conținutul expirațiilor a aproximativ 13.000 de spectatori care au participat la proiecțiile organizat la un multiplex din Mainz.

Din păcate, ”majoritatea compușilor identificați nu au fost capabili să prezică în mod fiabil toate clasificările de vârstă”, au concluzionat autorii.

Acest lucru s-ar putea datora unor diferențe apărute între ”sensibilitățile subiective percepute” ale spectatorilor și răspunsurile lor biologice, au argumentat ei.

Singura concluzie determinată științific a fost în legătură cu prezența izoprenului (2-metil, 1, 3-butadiena), singurul compus care a prezis în mod fiabil trei dintre cele cinci clasificări de vârstă din sistemul german de profil – Freiwillige Selbstkontrolle der Filmwirtschaft (FSK): FSK 0, 6 și 12.

Premiul Ig Nobel pentru Transport

Motivația juriului: Se acordă pentru Robin Radcliffe, Mark Jago, Peter Morkel, Estelle Morkel, Pierre du Preez, Piet Beytell, Birgit Kotting, Bakker Manuel, Jan Hendrik du Preez, Michele Miller, Julia Felippe, Stephen Parry și Robin Gleed,

”… pentru determinarea, prin experiment, a gradului de securitate medicală a transportării aeropurtate a unui rinocer cu capul în jos”.

Rinocerul sălbatic negru (Diceros bicornis) este una dintre speciile care se confruntă cu o amenințare tot mai serioasă din partea braconierilor din sudul Africii, alături de amenințările pe care le exercită dezvoltarea agriculturii asupra habitatului lor natural.

Fenomenele care se petrec în aceste habitate au condus la un grad prea mare de consangvinizare în interiorul speciei. Așa stând lucrurile, guvernele statelor din sudul Africii au început să mute ocazional rinocerii în alte arealuri geografice… pentru a amesteca puțin lucrurile.

Problema este că transportul cu camionul este dificil, dacă nu imposibil, având în vedere terenul accidentat, așa că Ministerul Namibian al Mediului și Turismului (MET) a recurs la transportul aerian al rinocerilor. Aceasta implică sedarea mamiferelor (de la o distanță de siguranță) cu un opioid puternic, urmată de suspendarea rinocerilor asomați de elicoptere, cu funii agățate de picioare, vreme de aproximativ 30 de minute, cât durează drumul.

Robin Radcliffe, de la Universitatea Cornell, alături de colaboratorii săi, au remarcat că nimeni nu a studiat efectele fiziologice ale acestei practici asupra rinocerilor.

Preocupările lor au cuprins studierea efectelor adverse ale opioidelor utilizate (complicațiile pot include hipoventilație, hipoxemie, hipercapnie sau hipertensiune arterială), dar și ale suspendării animalelor sedate cu capul în jos, în comparație cu transportarea acestora în poziție orizontală, atunci când sunt transportate cu camionul.

Poziția unui animal sub anestezie poate afecta funcția cardiovasculară și pulmonară, au arătat ei.

Studiul lor a implicat 12 rinoceri sedați. Șase au fost plasați mai întâi într-o poziție orizontală (în decubit lateral), înainte de a fi suspendați de picioare de elicoptere, în timp ce ceilalți șase au avut ordinea celor două poziții inversată. Cercetătorii au efectuat mai multe măsurători ale semnelor vitale ale rinocerilor în timp ce animalele se aflau în ambele poziții.

Ignobel3crop800
Rinoceri aeropurtați cu capul în jos. Sursa foto: Robin W. Radcliffe et all., 2021 / Ars Technica.

Cercetătorii au emis ipoteza că poziția cu capul în jos ar avea drept rezultat mai multe efecte adverse decât poziția orizontală (decubitul lateral).

Însă, surpriză!, rezultatele cercetărilor nu au confirmat ipoteza de lucru.

Toți cei 12 rinoceri au prezentat semne de hipoxemie severă (oxigen scăzut în sânge) și hipercapnie (CO2 excesiv în sânge). Cu toate acestea, suspendarea rinocerilor de picioare, cu capul în jos, timp de 10 minute ”nu a afectat funcția pulmonară mai mult decât poziția de decubit lateral”, au scris ei.

Premiul Ig Nobel pentru Economie

Motivația juriului: Se acordă pentru Pavlo Blavatskyy,

”… pentru că a descoperit că obezitatea politicienilor unei țări poate fi un bun indicator al corupției din țara respectivă”.

În imaginarul popular, corupția și politica merg mână în mână, dar niciodată până acum nu fusese demonstrat științific.

Potrivit lui Blavatskyy, cercetător de origine ucraineană la Școala de Afaceri din Montpellier, studiile anterioare au arătat că gradul de corupție politică poate reduce creșterea economică a unei țări, poate crește costurile pentru construcția drumurilor, descurajează investițiile străine și poate crește datoria publică, printre alte efecte adverse. Însă indicatorii folosiți pentru a determina cât de corupți sunt liderii politici ai unei anumite țări tind să fie extrem de subiective.

În această nouă lucrare, Blavatskyy propune o metodologie alternativă, mai ușor cuantificabilă, pentru evaluarea corupției: indicele de masă corporală (IMC) al liderilor politici.

Deoarece dosarele medicale ale liderilor politici nu sunt, în general, publice, Blavatskyy a decis să observe dacă imaginea computerizată și un instrument de învățare automată cu ajutorul inteligenței artificiale ar putea determina IMC-ul unei personae, folosind recunoașterea facială.

El a selectat 299 de poze ale fețelor liderilor politici din 15 state post-sovietice, ”deoarece corupția este percepută ca fiind o problemă semnificativă în regiune”.

Aceste imagini au fost apoi supuse unui algoritm computerizat, pentru a obține estimări ale IMC-ului pentru fiecare politician.

(Să lăsăm deoparte, pentru moment, faptul că indicele de masă corporală este un mijloc extrem de neconcludent de a determina compoziția corporală a unei persoane, în ciuda prevalenței sale în lumea medicală.)

Cercetătorul a descoperit că majoritatea politicienilor din setul de date analizat aveau un IMC destul de ridicat: 96 erau obezi (IMC între 35 și 40), în timp ce 13 prezentau obezitate severă (IMC mai mare de 40).

Abia 10 se puteau lăuda cu un IMC în intervalul normal și niciunul nu a fost caracterizat drept subponderal.

În plus, când Blavatskyy și-a comparat datele cu indicatorii de corupție din cele 15 state, a găsit o corelație ridicată între cele două seturi.

De exemplu, țările baltice (Estonia, Lituania și Letonia) și Georgia sunt considerate cel mai puțin corupte, iar liderii lor politici au cel mai mic IMC mediu.

Corelația nu a fost perfectă, dar Blavatskyy a ajuns la concluzia că aceasta ar putea fi o metodă viabilă de evaluare a corupției politice.

Cu toate acestea, el a avut grijă să menționeze că aceste rezultate ”nu implică neapărat că politicienii obezi sunt, de la bun început, mai corupți decât politicienii care nu sunt obezi”.

Premiul Ig Nobel pentru Medicină

Motivația juriului: Se acordă pentru Olcay Cem Bulut, Dare Oladokun, Burkard Lippert și Ralph Hohenberger,

”… pentru că au demonstrat că orgasmul sexual poate fi la fel de eficient în îmbunătățirea respirației nazale precum medicamentele decongestionante”.

Probabil că nu mai există altă lucrare științifică în istorie care să înceapă cu o anecdotă despre cum Sigmund Freud l-a lăsat pe un prieten al lui să-i facă o intervenție chirurgicală experimentală la nas. Ei bine, lucrarea de față chiar așa începe.

Nu or fi mulți cei care știu că, în 1897, un ORL-ist german pe nume Wilhelm Fliess – prieten apropiat și confident al lui Freud – a venit cu o teorie a ”nevrozei nazale reflexe”, postulând faptul că există o legătură fiziologică între nas și organele genitale ale omului, sub forma unor ”pete genitale situate pe cornetul nazal”.

Teoria lui Fliess nu s-a bucurat vreodată de validarea științifică, dar asta nu l-a împiedicat pe Freud să trimită un pacient, pe care îl diagnosticase cu respectiva ”nevroză nazală reflexă”, spre operație la prietenul lui. Da, s-a terminat prost, cu ”sângerări nazale recurente și un nas desfigurat”, conform autorilor.

Totuși, autorii studiului premiat s-au întrebat dacă ar putea să existe ceva valid în teoria lui Fliess, chiar și acum, un secol mai târziu. Cu siguranță, ei nu au căutat ”pete genitale” în nas – teorie care fusese dezmințită de mult timp – dar s-au gândit că poate o partidă bună de sex ar putea ajuta la desfundarea unui nas congestionat.

Și, la urma urmei, existau ceva indicii în acest sens: studiile anterioare au arătat că exercițiile fizice și modificările hormonale pot să contribuie la decongestionarea căilor respiratorii nazale. Atunci, de ce nu ar sta lucrurile la fel și cu o partidă de sex? În definitiv, este tot un fel de exercițiu fizic, nu-i așa?

Optsprezece cupluri heterosexuale (toți fiind angajați în domeniul sanitar și parteneri ai acestora) au participat la acest studiu, cu măsurători ale gradului de congestie nazală și ale fluxului respirator nazal prelevate înainte de partida de sex, pentru a stabili o valoare de referință, apoi imediat după orgasm, la 30 de minute după orgasm, la o oră după orgasm și, în cele din urmă, la trei ore după orgasm.

Experimentul a fost repetat a doua zi, participanții administrându-și un spray nazal înainte de a face sex.

Nota cercetătorilor: Ca semn al egalității de gen, ”datele au fost colectate și validate doar dacă ambele persoane din cuplul respectiv au avut orgasm sexual”.

Bulut şi colaboratorii săi a descoperit că, într-adevăr, o partidă de sex ar putea îmbunătăți fluxul respirator nazal cu o eficiență la fel de bună ca spray-ul decongestionant nazal timp de până la 60 de minute după orgasm, congestia nazală revenind la nivelurile de referință în trei ore după orgasm.

Desigur, un spray nazal bun cu efect de 12 ore ar fi mai eficient, dar administrarea sa este mai puțin plăcută decât sexul. În plus, unii oameni ar putea experimenta efecte adverse de la spray-ul nazal, așa că ar fi util să existe o metodă naturală de înlocuire a acestuia.

Autorii au mai precizat că speră că vor exista studii suplimentare pentru a investiga dacă masturbarea are un efect similar pentru cei fără parteneri.

Premiul Ig Nobel pentru Pace

Motivația juriului: Se acordă pentru Ethan Beseris, Steven Naleway și David Carrier,

”… pentru că au testat ipoteza că oamenii au început să-și lase barbă pentru a se proteja de lovituri primite în față”.

O barbă crescută și deasă a fost – și încă este – percepută în multe culturi ca un semn de virilitate. Dar Beseris și colaboratorii ei s-au gândit că la mijloc ar putea fi mai mult decât niște preferințe pur și simplu culturale.

De ce nu bărbile ar fi puttu oferi protecție în cazul unei lupte fizice? La urma urmei, mandibula este osul cel mai frecvent fracturat în timpul unei lupte, iar fractura de mandibula poate fi o vătămare foarte serioasă, mai cu seamă în epocile trecute, când oamenii nu se bucurau de beneficiile tratamentelor chirurgicale moderne.

Așadar, cercetătorii au decis să testeze ipoteza conform căreia podoaba facial protejează față de traume produse prin lovire în timpul unei lupte.

Întrucât era destul de complicată prelevarea de mostre de piele facială acoperită cu barbă de la cadavre umane, echipa de cercetători a folosit mostre de piele îmblănită de la oi.

Lâna de oaie nu imită perfect părul din barba umană, dar – spun cercetătorii – se apropie destul de mult.

Probele de piele îmblănită au fost plasate peste o proteză de mandibulă realizată dintr-un compozit epoxidic. O treime din probe au fost îmblănite, o treime au fost acoperite cu o blană tunsă scurt, iar cele din ultima treime au fost lăsate descoperite. Toate probele au fost supuse forței contondente exercitate de o nicovală aruncată de la o distanță anume.

Cercetătorii au descoperit că mostrele îmblănite au absorbit cu aproape 30% mai multă energie decât probele tunse sau expuse liber, ceea ce indică faptul că ”părul este într-adevăr capabil să reducă semnificativ forța de impact și să absoarbă energie, reducând astfel incidența accidentărilor”, au scris autorii în lucrarea lor.

Presupunând că același lucru este valabil și pentru părul facial uman, ”acest lucru poate explica de ce părul facial este asociat cu virilitate ridicată, dominanță socială și agresivitate comportamentală, deoarece poate funcționa ca un indicator eficient al invulnerabilității la leziunile faciale”.

Premiul Ig Nobel pentru Fizică

Motivația juriului: Se acordă pentru Alessandro Corbetta, Jasper Meeusen, Chung-min Lee, Roberto Benzi și Federico Toschi,

”… pentru că au efectuat experimente pentru a afla de ce pietonii nu se ciocnesc în mod constant de alți pietoni”.

Traficul pietonal reprezintă un studiu de caz fascinant în comportamentul colectiv dinamic și, prin urmare, prezintă un mare interes pentru fizicieni.

Această lucrare explorează modul în care pietonii își ajustează în mod continuu traiectoriile, pe măsură ce intră într-un trafic pietonal tot mai aglomerat, pentru a evita coliziunile și pentru a-și menține în jur un spațiu personal confortabil.

”Nu numai că acest subiect științific este fascinant din cauza conexiunilor sale cu fizica complexității și a emergenței, a formărilor modulare și a comportamentului materiei active, dar este și extrem de relevant pentru aplicațiile sale în proiectarea, siguranța și performanța instalațiilor civile”, scriu autorii.

Fizicienii modelează în mod uzual sisteme, așa cum este cazul interacțiunilor între diversele particule de materie, forțând analogii cu forțele sociale care acționează asupra oamenilor în moduri similare cu forțele fizice care dirijează particulele.

Însă modelarea unui sistem atât de complex este foarte dificilă, inclusive din cauza lipsei de date experimentale de înaltă calitate.

Prin urmare, Corbetta și colaboratorii săi a organizat un experiment pe durata a șase luni, în care au urmărit traiectoriile pietonilor din trei gări din orașul olandez Eindhoven, colectând date din octombrie 2014 până în martie 2015, cu ajutorul a patru senzori Microsoft Kinect.

Ei au colectat în fiecare zi peste 100.000 de traiectorii ale pietonilor, ajungând în final la aproximativ 5 milioane de traiectorii, iar datele au fost folosite pentru a construi un model al interacțiunilor dintre pietoni cel mai bine descris drept ”modelul evitării coliziunilor binare” (mai simplu spus, oricare doi oameni care încearcă să nu se ciocnească unul de celălalt).

Autorii cred că abordarea lor poate fi extinsă la interacțiuni mai complexe, în mulțimi chiar mai aglomerate de oameni.

Premiul Ig Nobel pentru Cinetică

Motivația juriului: Se acordă pentru Hisashi Murakami, Claudio Feliciani, Yuta Nishiyama și Katsuhiro Nishinari,

”… pentru că au efectuat experimente pentru a afla de ce, uneori, pietonii se ciocnesc de alți pietoni”.

Pentru că, desigur, se întâmplă câteodată și așa.

Murakami și echipa sa au decis să efectueze un experiment pentru a studia tiparele auto-induse care apar în mulțimile umane, cum ar fi formarea spontană a cozilor sau cordoanelor într-un spațiu dinamic aglomerat, fapt care oferă un beneficiu funcțional sistemului dinamic colectiv.

Echipa a emis ipoteza că, în ciuda prevalenței modelului particulelor care interacționează, așa cum este menționat mai sus, există anumite observații empirice pe care acest model nu le poate explica.

De exemplu, studiile anterioare au descoperit că interacțiunile dintre pietoni sunt influențate nu de pozițiile actuale ale celor din jur, ci de anticiparea pozițiilor viitoare ale acestora.

Cu alte cuvinte, ”pietonii dintr-o mulțime nu sunt doar respinși pasiv de alți pietoni, ci găsesc în mod activ o variantă de trecere printr-o mulțime, anticipând și negociind cu ceilalți participanți la traficul pietonal, pentru a evita anticipativ coliziunile”, au scris autorii.

Cercetătorii au recrutat 54 de studenți de sex masculin și i-au pus să meargă în mod repetat de-a lungul unui coridor drept, cu o zonă de așteptare la fiecare capăt.

Ei au împărțit participanții în două grupuri, mergând în direcții diferite, după ce le-au repartizat poziții de pornire alese aleatoriu.

Au introdus un element perturbator: unii dintre participanți erau ”pietoni distrați”, cărora li s-a indicat să-și consulte telefoanele mobile în timpul plimbării pe corridor, autorii menționând că mersul neatent, din pricina unor factori de distragere a atenției, precum telefonul mobil, reprezintă o cauză principală a accidentelor pietonale. Mișcările subiecților au fost urmărite prin înregistrări video.

Echipa de cercetători a descoperit că adăugarea în grup a ”pietonilor distrați” a întârziat formarea și aplicarea modelului cinetic al mulțimii și a condus la mai multe coliziuni între pietoni, indiferent dacă aceștia se uitau sau nu la telefoane în timpul mersului.

”Aceste rezultate sugerează că manevrele de evitare sunt, în mod normal, un proces de cooperare și că anticiparea reciprocă între pietoni facilitează formarea eficientă a modelelor cinetice în mulțimi. Descoperirile noastre pot influența diverse domenii, inclusiv managementul traficului, cercetarea proceselor de luare a deciziilor și dinamicile de «roi»”, au concluzionat autorii.

Premiul Ig Nobel pentru Entomologie

Motivația juriului: Se acordă pentru John Mulrennan Jr., Roger Grothaus, Charles Hammond și Jay Lamdin,

”… pentru cercetarea lor privind o nouă metodă de control a populațiilor de gândaci pe submarine”.

Submarinele constituie un sistem închis cu totul special atunci când funcționează în mediu subacvatic. De pildă, mediul submarinelor reciclează aerul prin purificare, utilizând aceeași masă de aer.

Așa stând lucrurile, controlul populațiilor de gândaci de la bordul submarinelor poate să devină o provocare majoră, pentru că utilizarea unor insecticide obișnuite este imposibilă, întrucât vaporii toxici ar rămâne în aerul recirculat.

Potrivit echipei de cercetători conduse de Mulrennan, atât submarinele diesel, cât și submarinele nucleare folosesc fumigația cu carboxizi pentru controlul populațiilor de gândaci (sau cel puțin asta era practica standard în 1971, când a fost publicat studiul premiat în cadrul acestei categorii). Totuși, nu existau reglementări uniforme în materie.

Pentru a explora alternative la aceste metode, cercetătorii au tratat opt ​​submarine cu un aerosol numit diclorvos sau DDVP (2,2-diclorvinil-dimetil fosfat), folosit ca insecticid. De asemenea, s-au asigurat că toate dulapurile, sertarele și spațiile goale au rămas deschise și toate sistemele de ventilație au fost oprite.

După două ore, toate navele au fost ventilate timp de o oră, înainte ca membrilor echipajului să li se permită să se reîmbarce la bord.

Mulrennan și echipa sa a numărat toți gândacii morți imediat după ventilație, pentru a determina un număr inițial de eficiență a insecticidului, iar după alte 24 de ore, toți gândacii rămași au fost îndepărtați. De asemenea, au prelevat probe de aer în interiorul tuturor submarinelor pentru a determina concentrația de diclorvos înainte și după ventilație.

Rezultatele: diclorvosul și-a dovedit eficiența într-o proporție cuprinsă între 97% și 100% în controlul gândacilor de pe vase la interval de 24 de ore, iar concentrația în aer a substanței chimice s-a disipat rapid la niveluri sigure pentru oameni în decurs de 1-4 ore.

Totuși, tratamentul nu a avut efect asupra ouălor depuse de gândaci, așa că autorii au recomandat retratarea submarinelor după un interval de două săptămâni, timp în care toate ouăle depuse până la primul tratament ar fi eclozat.

Este de precizat faptul că știința a progresat semnificativ din 1971, data la care a fost publicat studiul.

Uniunea Europeană a interzis utilizarea diclorvosului în 1998, iar în Statele Unite a fost restricționată utilizarea acestuia din 1995, din cauza preocupărilor legate de efectele toxice persistente asupra oamenilor – cum ar fi un studiu publicat în 2010 care arată un risc crescut de ADHD la copiii expuși la diclorvos.

Pentru cei interesați de laureații Premiilor Ig Nobel din 2020, lista completă și explicațiile sunt disponibile aici.

scroll to top