Prudență, invidie și aplauze în surdină | Cum se vede de la Moscova desantul american în Venezuela?
Reacțiile oficiale venite de la Moscova după ce SUA a intervenit într-unul dintre statele aliate ale Rusiei din America Latină pentru a-i răpi președintele au fost unele temperate, mai ales după standardele celor mai slobode la gură personaje din anturajul Kremlin-ului. Poate că, analizând situația în ansamblu, motivul este acela că Kremlin-ul are destule motive să fie mulțumit de evenimentele recente din Venezuela, concluzionează Jamie Dettmer, editorialistul pe chestiuni de afaceri internaționale al publicației POLITICO.eu.
Ministerul de Externe de la Moscova a prezentat un mesaj scris într-un limbaj standard, vorbind vag despre ”amenințări neocoloniale flagrante și agresiune armată externă”.
Desigur, a cerut Washington-ului să-l elibereze pe Nicolás Maduro, iar vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, a numit întreaga afacere ”ilegală” – dar remarcile sale conțineau parcă și o urmă de admirație. Și, în niciun caz, nu aveau doza de violență de limbaj cu care Medvedev ne obișnuise.
Medvedev a mai vorbit despre consecvența președintelui american Donald Trump și despre modul în care acesta apără cu tărie interesele naționale ale Americii.
De asemenea, un alt fapt demn de remarcat este acela că președintele Vladimir Putin nu a comentat încă explicit și direct răpirea fostului său aliat. Mai mult, Kremlin-ul nu a ezitat să o susțină pe fosta vicepreședintă Delcy Rodriguez ca lider interimar al Venezuelei, făcând acest lucru la doar două zile după ce Maduro a fost răpit și pus la păstrare într-o celulă de închisoare din New York.
Per total, cu toții ne-am fi așteptat la o reacție mult mai dură și mai amplă. La urma urmei, alianța lui Putin cu Venezuela datează de mai bine de 20 de ani, din 2005, totul începând cu o caldă îmbrățișare dintre el și liderul de atunci de la Caracas, Hugo Chávez. Cele două țări au semnat apoi o serie de acorduri de cooperare: Rusia a vândut Venezuelei echipamente militare în valoare de miliarde de dolari, iar relația bilaterală s-a întărit ulterior și prin exerciții militare comune, provocatoare la adresa dușmanului comun, SUA.
”Lumea unipolară se prăbușește și ia sfârșit în toate aspectele, iar alianța noastră cu Rusia face parte din acest efort de a construi o lume multipolară”,
anunța Maduro în 2018.
Între 2006 și 2019, Moscova a acordat Venezuelei împrumuturi și credite în valoare de 17 miliarde de dolari.
De ce tace și ce vrea Moscova?
Motivele din spatele reținerii retorice de acum ar putea părea că au în spate exclusiv tactici de negociere ale Kremlin-ului.
Este foarte probabil ca Moscova să nu vrea să încurce borcanele Washington-ului în dosarul Venezuelei, mai ales că se află într-o competiție acerbă cu Kievul pentru a intra cât mai mult în grațiile vanitosului președinte Trump. Cu alte cuvinte, pentru Moscova ar fi mai bine să-și piardă răbdarea cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski și să-l dea afară pe el, nu pe Putin, desigur.
În plus, Rusia nu are niciun interes să se bată cu pumnii în piept în privința intervenției armate în Ucraina și să o prezinte drept o mare reușită, pentru că asta nu ar face altceva decât să scoată în evidență doar propria neputință în America Latină și incapacitatea sa de a-și proteja fostul aliat.
Pilde de pizmă rusească
Sunt destule motive să bănuim că înlăturarea chirurgicală a lui Maduro din peisajul venezuelean și demonstrația uimitoare de forță brută a SUA au stârnit ceva iritare la Kremlin.
De altfel, ultranaționaliștii și militariștii de linie dură ai Rusiei nu și-au ascuns-o defel:
”Toată Rusia se întreabă de ce nu ne tratăm dușmanii într-un mod similar”,
a scris filosoful neoimperialist și putinist Alexandr Dughin, sfătuind Rusia să facă lucrurile ”ca Trump, de fapt, chiar mai bine decât Trump. Și mai repede!”.
Chiar și una dintre trâmbițele preferate ale Kremlin-ului, Margarita Simonyan, a recunoscut că există motive ”să fie geloasă”.
Din perspectiva Rusiei, acesta este un sentiment de înțeles – mai ales având în vedere că ”operațiunea militară specială” a lui Putin în Ucraina, concepută ca o misiune ”blitz” de decapitare a liderilor ucraineni, în special a lui Zelenski, urmată de instalarea unui satrap pro-Kremlin în locul său, se confruntă cu niște probleme și durează de aproape patru ani, fără a i se întrevedea vreun sfârșit.
A fost, în esență, o demonstrație a puterii militare a Americii care evidențiază și mai clar limitele eficacității militare a Rusiei.
Ca atare, de ce ne-am fi așteptat ca Moscova să atragă atenția asupra sa?
Oglindă, oglinjoară…!
Fostul șef adjunct al misiunii Australiei la Moscova și autor al cărții ”Rusia și dezordinea lumii noi”, Bobo Lo, găsește și alte explicații pentru reținerea retorică a rușilor:
”Îndepărtarea lui Maduro este destul de jenantă, dar, să fim sinceri, America Latină este zona cea mai puțin importantă pentru politica externă rusă”,
a spus el.
În plus,
”… operațiunea SUA are o serie de consecințe neintenționate, dar în general pozitive pentru Kremlin. Aceasta distrage atenția de la conflictul din Ucraina și reduce presiunea asupra lui Putin de a face orice fel de concesii. Legitimează utilizarea forței în urmărirea unor interese naționale vitale sau a unor sfere de influență. Și, în plus, delegitimizează noțiunea liberală a ordinii internaționale bazate pe reguli”,
a explicat el.
Fiona Hill, expertă în Rusia la Institutul Brookings, care a supravegheat afacerile europene și rusești la Casa Albă pentru o bună parte a primului mandat al lui Trump, a reiterat aceste aprecieri:
”Rusia va exploata pur și simplu folosirea forței de către Trump în Venezuela și hotărârea lui de a conduce țara de la distanță tocmai pentru a argumenta că, dacă America poate fi agresivă în propria ogradă, la fel poate face și Rusia în «vecinătatea sa apropiată»”.
«The Art of the Deal»
Încă din 2019, Fiona Hill spunea, în fața unui grup de experți din Congres, că Kremlin-ul semnala de ceva vreme că, în ceea ce privește Venezuela și Ucraina, ar fi gata să facă un oarecare schimb de sfere de influență.
Pare o tocmeală între doi șefi mafioți care se pun la cale, pe după cireș, împărțirea teritoriului prin intermediul acoliților lor și acțiunilor acestora.
Prin urmare, pentru Kremlin, rezultatul cel mai important al desantului american din Venezuela
”… nu este pierderea unui aliat, ci consolidarea unei noi logici în politica externă a SUA sub administrația Trump. O logică prin care este prioritizată forța brută și interesele naționale, în detrimentul dreptului internațional”,
a remarcat, într-o recentă analiză, Centrul pentru Noi Strategii Eurasiatice, fondat de veteranul oponent al lui Putin, Mihail Hodorkovski.
”În ciuda tuturor daunelor aduse reputației globale și a unor pierderi economice imediate minore, Kremlinul are motive, per total, să fie mulțumit de evoluțiile recente: prin acțiunile sale, Trump a aprobat, în esență, un model de ordine mondială în care forța are prioritate față de dreptul internațional”,
conchide analiza citată.
Discursul oficial al SUA după înlăturarea lui Maduro nu a făcut decât să certifice această interpretare.
În timp ce explica de ce SUA trebuie să aibe Groenlanda, indiferent de ceea ce cred groenlandezii, Danemarca sau oricine altcineva, influentul adjunct al șefului de cabinet al Casei Albe, Stephen Miller, a declarat pentru CNN:
”Trăim într-o lume, în lumea reală, care este guvernată de forță, care este guvernată de constrângere, care este guvernată de putere!”
Acesta este exact limbajul pe care Putin îl înțelege.
Așadar, n-au decât să pornească negocierile… începând cu Iranul!









