Războiul tuturor și al nimănui | Cum se iau la trântă marile puteri în pustietatea Saharei?

Timp de citire: 14 minute

Un conflict vechi de decenii a fost reîncălzit luna trecută. În ciuda luptelor și aspirațiilor celor implicați, deznodământul este, în linii mari, același și cunoscut de toată lumea. În Sahara Occidentală câștigă, de cele mai multe ori, Marocul. Îzbânda marocană de acum are însă o altă însemnătate. Cum, de ce și cine sunt părțile implicate direct și indirect în conflict? Și mai ales, ce îi mână pe toți în luptă pentru controlul unui teritoriu acoperit de dunele neprietenoase ale celui mai mare deșert din lume?

Sahara Occidentală.

Sahara Occidentală – scurtă fișă tehnică și istorică

Teritoriul are o suprafață de cca. 266.000 de kilometri pătrați, adică puțin mai mare decât cea a României.
Este unul dintre teritoriile cu cea mai mică densitate medie a populației din întreaga lume. În Sahara Occidentală trăiesc abia puțin peste 500.000 de locuitori, iar aproape 40% dintre aceștia locuiesc în cel mai mare oraș, Laayoune.
Ocupată de Spania până în 1975, Sahara Occidentală se află pe lista Organizației Națiunilor Unite care cuprinde teritoriile neautonome din 1963, la cererea părții marocane. În 1965, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat prima sa rezoluție privind Sahara Occidentală, cerând Spaniei să decolonizeze teritoriul.
Un an mai târziu, Adunarea Generală a ONU a adoptat o nouă rezoluție prin care cerea organizarea unui referendum de către Spania, cu privire la autodeterminare.
În 1975, la căderea regimului Franco, Spania a renunțat la controlul administrativ al teritoriului, în favoarea unei soluții de administrare comună sub tutela Marocului (care a revendicat formal teritoriul încă din 1957) și Mauritaniei.
Cea mai mare parte a populației este formată din etnici Sahrawi. Denumirea populației provine dintr-un cuvânt arab, care ar putea fi tradus ca ”oamenii deșertului”. La fel ca în cazul celor mai multe popoare care trăiesc în Sahara, cultura Sahrawi este un amestec de elemente berbere, arabe și ale Africii Negre.
Se remarcă o poziție privilegiată a femeilor în triburile Sahrawi, care provine dintr-o tradiție berberă care precedă sosirii arabilor, precum și din caracteristicile comune grupurilor etnice din Sahel.
În mod tradițional, femeile au jucat roluri esențiale în cultura Sahrawi, precum și în eforturile de a face față colonialismului și interferențelor străine pe teritoriul lor. Similar cu alte tradiții nomade de pe continentul african, femeile Sahrawi au exercitat în mod tradițional o putere și un rol semnificativ atât în tabără, cât și în corturile lor.
Femeile Sahrawi au dreptul de a moșteni proprietăți și pot să trăiască independent de tați, frați, soți și alte rude de sex masculin. De asemenea, femeile Sahrawi primesc responsabilități majore în tabere în perioadele lungi de absență a bărbaților, din motive de război sau din considerente comerciale. Printre responsabilitățile pe care le au se numără înființarea, repararea și mutarea corturilor taberei și participarea la deciziile tribale majore.

Un grup de femei Sahrawi. Sursa foto: Saharauiak / Wikipedia.

Populația Sahrawi este compusă din numeroase triburi care, în mare parte, sunt vorbitori ai unui dialect al limbii arabe, Hassaniya, însă unii dintre ei vorbesc încă limba berberă, în special în zonele nordice, învecinate cu Marocul.
Încă de la soluția din 1975, între cele două state tutelare, pe de o parte, și mișcarea naționalistă a populației locale, pe de altă parte, a izbucnit un război.
Mișcarea Naționalistă Sahrawi, cunoscută ulterior (și în zilele noastre) drept Frontul Polisario, a proclamat Republica Arabă Democrată Sahrawi (RADS) cu un guvern în exil la Tindouf, în Algeria.
Mauritania și-a retras toate pretențiile în 1979, iar Marocul a asigurat în cele din urmă controlul de facto asupra majorității teritoriului, inclusiv a tuturor orașelor majore și a resurselor naturale.
Organizația Națiunilor Unite consideră că Frontul Polisario este reprezentantul legitim al poporului Sahrawi și susține că aceștia au dreptul la autodeterminare.
În 1991, ONU a mediat un acord de încetare a focului. În urma acestuia, circa două treimi din teritoriu (inclusiv cea mai mare parte a coastei atlantice, inclusiv peninsula Ras Nouadhibou) a rămas în administrarea guvernului marocan, cu sprijin tacit al Franței și SUA, iar restul de o treime este administrat de facto de către RADS, cu susținere algeriană.
La nivel internațional, țări precum Rusia au adoptat o poziție generală ambiguă și neutră cu privire la revendicările fiecărei părți și au presat ambele părți să convină asupra unei rezoluții pașnice.
Atât Marocul, cât și Frontul Polisario au încercat să-și intensifice revendicările prin acumularea de acorduri formale de recunoaștere, în special din partea statelor în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latină. Frontul Polisario a câștigat recunoașterea formală pentru RADS din partea a 46 de state, fiind primită chiar și în Uniunea Africană.
Până în 2017, niciun stat membru al Organizației Națiunilor Unite nu a recunoscut vreodată oficial suveranitatea marocană asupra unor părți din Sahara Occidentală, însă, o serie de țări și-au exprimat sprijinul pentru o recunoaștere viitoare a anexării marocane a teritoriului ca parte autonomă a Regatului. Marocul a câștigat sprijin pentru poziția sa din partea câtorva state africane și a majorității lumii musulmane și a Ligii Arabe.
Situația este însă destul de fluidă, în ultimele decenii mai multe state schimbându-și poziția în legătură cu statului Saharei Occidentale, în funcție de stadiile relațiilor respectivelor state cu Marocul.

Moscheea Moulay Abd el Aziz din Laayoune. Sursa foto: Alexander Leisser / Wikipedia.

2020, anul care poate schimba totul

Luna trecută, au izbucnit lupte între detașamentele de gardă ale Marocului și separatiști Frontului Polisario.

Mai întâi, Marocul a lansat o operațiune militară într-o zonă tampon controlată de ONU, într-un sat numit Guerguerat. Soldații au intervenit și au destructurat o tabără de 60 de protestatari pașnici care blocau traficul între zona controlată de Maroc și teritoriul Mauritaniei.

Intervenția militarilor marocani a fost imediat sancționată de Frontul Polisario, care a denunțat atacul și a acuzat Marocul de încălcarea acordului de încetare a focului din 1991. Drept urmare, separatiștii pro-independență au promis reluarea deplină a luptelor.

Deși Organizația Națiunilor Unite și comunitatea internațională au îndemnat la calm și la reținere de ambele părți, precum și la menținerea încetării focului, pe 15 noiembrie, Frontul Polisario a declarat că mobilizează ”mii de voluntari” care se vor alătura luptătorilor săi.

Mutarea neprevăzută a lui Donald Trump

Spre uluiala întregii lumi, Donald Trump a făcut o mișcare criticată în termeni extremi de duri de analiștii de la Washington. Pe 11 decembrie, președintele SUA a semnat un decret prin care promite recunoașterea oficială a suveranității marocane asupra Saharei Occidentale, în schimbul normalizării legăturilor Marocului cu Israelul.

John R. Bolton, fostul consilier al lui Trump pe probleme de securitate națională între aprilie 2018 și septembrie 2019, precum și fost ambasador al Statelor Unite la ONU, scrie în termeni duri despre decizia președintelui SUA, într-un articol amplu în Foreign Policy:

”Decizia lui Trump de a arunca poporul Sahrawi sub autobuz aruncă la gunoi trei decenii de sprijin din partea SUA pentru autodeterminarea acestui popor printr-un referendum, în care să decidă asupra statutului viitor al teritoriului.”

Schimbarea de macaz a SUA este cu atât mai surprinzătoare cu cât relațiile marocano-israeliene nu sunt nici pe departe conflictuale, nici măcar glaciale.

Deși țară arabă, Marocul analizează de mult timp recunoașterea oficială a Statului Israel, încă din anii 1990. De atunci, contactele secrete israeliano-marocane sunt un lucru obișnuit. Prin urmare, oficializarea acestor relații este doar o chestiune formală. Este adevărat că, prin medierea americană, Emiratele Arabe Unite și Bahrainul au făcut recent pasul spre normalizarea relațiilor cu Israelul, iar alte state arabe le-ar putea urma exemplu.

Însă, ceea ce Marocul este dispus să facă în privința relațiilor cu Israelul rămâne, de fapt, neclar: Rabatul insistă că nu va deschide altceva decât un ”birou de legătură” în Israel (ceea ce a făcut în anii 1990), element care nu implică relații diplomatice depline.

Bolton continuă:

În procesul de luare a acestei deciziei neprevăzute, Trump nu a consultat nici Frontul Polisario – care reprezintă populația Sahrawi, nici Algeria sau Mauritania, țările din vecinătate cele mai interesate în proces, și nici pe nimeni altcineva.

Așa se întâmplă când diletanții se ocupă de diplomația SUA. Iar această abordare a fost, din păcate, tipică abordării tranzacționale a lui Trump în timpul mandatului său. Pentru el, totul este o afacere potențială, totul este văzut în acești termeni foarte înguști și cu atenția concentrată a unei muște. Nu este stilul său să cântărească pe deplin toate elementele, toate virtuțile și toate activitățile implicate în complexele scenarii internaționale.

Background istoric și efecte asupra viitorului? Acestea sunt pentru învinși. Din fericire, Trump nu a încheiat niciun acord nuclear cu Coreea de Nord sau cu Iranul; nici nu ne putem imagina la ce s-ar fi putut ajunge.

Pentru Frontul Polisario, acțiunea lui Trump este mai mult decât dezamăgitoare, mai spune Bolton.

”Trump a încălcat un angajament al SUA, care părea solid, și pe care am încercat să-l apăr și să-l promovez în timpul meu de consilier de securitate națională – de multe ori chiar împotriva intenției Departamentului de Stat de a găsi o modalitate de a consolida controlul marocan asupra Saharei Occidentale.

Din păcate, populația Sahrawi nu este prima care a trebuit să sufere în mandatul lui Trump, în urma unui adevărat asalt asupra politicilor americane, punând în pericol chiar alianțe formale de lungă durată ale Statelor Unite, cum ar fi chiar NATO. Este absolut legitim și potrivit ca o națiune să își modifice responsabilitățile de securitate naționale, dacă circumstanțele se schimbă, dar este cu totul altceva să distrugi gratuit un angajament, fără consultare, doar pentru a pune la cale un așa-numit acord, într-un context complet separat.

Din fericire, vremea lui Trump a luat sfârșit.”

Bolton concluzionează spunând că dosarul ”Saharei Occidentale” este doar încă unul care se adaugă celor pe care noul președinte Joe Biden va trebui să le soluționeze, schimbând, întâi de orice, deciziile anapoda luate de predecesorul său.

”Biden, desigur, va avea destule alte lucruri în minte pe 20 ianuarie, în afară de Sahara Occidentală. În timp ce Biden și consilierii săi își vor formula propriile politici, aceștia pot da semnale clare că optica lui Trump este în curs de revizuire, insistând între timp că un referendum rămâne încă o condiție prealabilă pentru ca Statele Unite să considere rezolvată problema Saharei Occidentale.

Washingtonul nu ar trebui să accepte nicio altă soluție în afară de cea care să nu fie aprobată de Sahrawi printr-un vot liber consimțit, echitabil și sub observație internațională, cu privire la independența teritoriului. Este posibil ca Marocul să mârâie în privința opțiunii, dar nu va avea de ales decât să o accepte, dacă Statele Unite insistă asupra ei.”

Totuși, de ce nu se ține referendumul?

Conflictul din Sahara Occidentală durează de peste patru decenii, imediat după ce colonizatorii spanioli s-au retras în 1975.

Monarhia marocană a organizat o demonstrație de masă, cu aproape 350.000 de marocani, care au avansat în teritoriul Saharei Occidentale, cu scopul de a institui un control simbolic al Marocului asupra regiunii și de a-i împinge pe spanioli spre retragerea totală. Demonstrația strategică a Rabatului a devenit cunoscută în istorie sub numele de ”Marșul Verde”.

Cu o săptămână înaintea manifestației civile, Marocul a întreprins o incursiune armată pe teritoriul Saharei Occidentale, pentru a preîntâmpina vreo acțiune similară din partea Algeriei, despre care credea că ar putea revendica o parte din teritoriu.

Marșul verde. Cu verde – incursiunile civile, sub forma unei manifestații de masă. Cu roșu, incursiunea armată care a pregătit acțiunea. Sursa foto: Wikipedia.

Participanții au susținut că iau înapoi teritoriul suveran marocan.

În scurt timp, a izbucnit un război între Maroc și Mauritania, pe de o parte, și mișcarea de independență din Sahara Occidentală, susținută de Algeria, numită ulterior Frontul Polisario. Luptele s-au oprit după acordul de încetare a focului intermediat de ONU, în 1991, fiind stabilit un plan pentru organizarea unui referendum pentru autodeterminare pentru populația Sahrawi.

Cu toate acestea, niciun astfel de referendum nu a avut loc vreodată, din cauza mai multor neînțelegeri și dezacorduri, atât asupra întrebărilor (de pildă, independența deplină a Saharei Occidentale ar fi o opțiune? sau doar o autonomie sporită?) De asemenea, nu a putut fi stabilit clar cui i s-ar permite să voteze: marocanii care s-au mutat sau au fost dislocați în Sahara Occidentală după 1975 ar fi eligibili să voteze sau doar populația Sahrawi, indigenă?

Cum s-a manifestat controlul marocan asupra Saharei Occidentale? Și ce treabă are Europa cu asta?

Între timp, Marocul a reușit să își afirme controlul de facto asupra a aproximativ 75% din terenurile în litigiu și a investit sume importante în ultimele decenii. De asemenea, Regatul oferă scutiri de impozite și salarii mari pentru funcționarii publici din Sahara Occidentală.

Dacă Marocul ar fost de acord cu dispoziția ONU pentru încetarea focului din 1991, care prevedea organizarea unui referendum pentru autodeterminare a poporului Sahrawi, Rabatul și-a schimbat poziția de facto. A respins orice idee de referendum care ar include printre opțiuni independența deplină. În schimb, a propus un plan de autonomie pentru regiune. Mulți dintre aliații occidentali ai Marocului au salutat această mișcare, chiar dacă aceasta subminează în mod limpede promisiunea ONU privind dreptul la autodeterminare al poporului Sahrawi.

Astfel, conflictul rămâne nerezolvat, mii de refugiați rămân blocați în afara regiunii, iar tensiunile se aprind în mod regulat. Negocierile politice au început din nou anul trecut, dar între timp s-au blocat.

Unul dintre motivele impasului negocierilor este că Sahara Occidentală este plasată strategic pe coasta Atlanticului și se bucură de importante resurse naturale, inclusiv fosfați și gaze de șist. Întrucât fosfații sunt o materie primă esențială pentru industria îngrășămintelor agricole chimice, acestea reprezintă o resursă de bază în producția globală de alimente.

De asemenea, se crede că regiunea are rezerve semnificative de petrol și gaze în perimetrele offshore, dar, din cauza conflictului nerezolvat, apele teritoriale aferente Saharei Occidentale sunt în mod oficial interzise explorării și exploatării.

Marocul menține controlul asupra majorității teritoriilor în litigiu și își propune să le transforme în centre economice și investiționale majore.

Oraș-fantomă construit de Maroc în Sahara Occidentală. Sursa foto: Dexcel / English Wikipedia.

Regatul are planuri pentru construirea unui port în valoare de 1 miliard de dolari în orașul de coastă Dakhla. În ianuarie 2020, parlamentul marocan a adoptat două proiecte de legi prin care a extins apele teritoriale ale țării și a stabilit o zonă economică exclusivă care să includă apele de-a lungul teritoriilor disputate ale Saharei Occidentale, o mișcare care a supărat Spania, care controlează apele din jurul insulelor Canare din vecinătate. Desigur, nici Frontul Polisario nu a primit decizia parlamentului cu bucurie, anunțând că respinge orice exploatare a resurselor de către Maroc în largul coastelor Saharei Occidentale.

Dakhla este o destinație turistică atractivă, în special pentru amatorii de kite-surfing.

Marocul nu are niciun gând să își oprească aceste politici agresive în zonă.

În ultima perioadă, Rabatul a manifestat o schimbare semnificativă a politicii externe, orientată spre business, luând în colimator Africa subsahariană, mai ales de când a fost reprimit în Uniunea Africană după un hiatus de 33 de ani.

Marocul încearcă să devină membru al Comunității Economice a statelor din Africa de Vest și investește în proiecte ambițioase, cum ar fi un gazoduct trans-african din Maroc până în Nigeria, un proiect care ar putea contribui la reducerea dependenței europene de gazul rusesc.

Toate acestea fac parte din ambițiile regatului nord-african de a deveni un centru economic care leagă Europa și Africa. Teritoriul disputat din Sahara Occidentală este o bucată de pământ integrantă în acest puzzle.

Cui și de ce îi pasă atât de mult de uriașa întindere de deșert?

Conflictul din Sahara Occidentală le privește în mod direct și pe țările vecine: alături de Maroc, mai sunt Mauritania și Algeria. Însă sunt destule alte puteri regionale și globale care urmăresc îndeaproape disputa.

Printre principalii parteneri comerciali și investiționali ai Marocului se numără țări europene, Statele Unite, statele arabe din Golful Persic și, din ce în ce mai mult, China.

Toate statele din Golf, într-o rară demonstrație de unitate, și-au exprimat solidaritatea și sprijinul pentru poziția Marocului. Emiratele Arabe Unite și Bahrain au făcut acest lucru cu deasupra de măsură, înființând consulate pe teritoriul aflat în dispută. Grupuri economice din Golf, precum Dubai Port World din Emiratele Arabe Unite, se uită cu multă atenție la oportunitățile semnificative de investiții în portul Dakhla, vizând și perspectivele unei conexiuni mai ușoare între piețele europene și cele africane, prin proiectele de infrastructură proiectate de Maroc.

Între timp, China se gândește la hub-ul din Africa de Nord-Vest ca la un partener-cheie în vederea extinderii proiectului său emblematic, Inițiativa Belt and Road.

Marocul s-a angajat în proiecte majore de infrastructură, cum ar fi un tren de mare viteză care leagă centrul financiar Casablanca de Tanger, un oraș aflat la mai puțin de 16 kilometri de coastele mediteraneene ale Europei și găzduiește cel mai mare port african de la Mediterana.

Regele Mohammed al VI-lea al Marocului a cerut, de asemenea, extinderea căilor ferate spre sud, spre Marrakech și Agadir, și chiar mai departe în teritoriul Saharei Occidentale, pentru a face legătura între orașele Laayoune și orașul port costier Dakhla. Companiile chineze și franceze se luptă deja pentru adjudecarea contractelor de construire a tronsonului Marrakech-Agadir al căii ferate.

Așa-numitul Oraș Tehnologic ”Mohammed al VI-lea” din Tanger va primi o finanțare de 1 miliard de dolari din partea grupului Haite din China și va găzdui peste 200 de companii chineze. Afacerile chinezești, alături de cele europene, japoneze și americane, gravitează, de asemenea, către industria de producție auto din Maroc, aflată în plină dezvoltare, după cum știm și din prezența francezilor de la Renault tocmai în orașul Tanger, rivalul industrial al Uzinelor Dacia de la Pitești.

Un proiect greu de realizat, dar despre care s-a vorbit de-a lungul anilor, a fost chiar construirea unui tunel de transport submarin între Maroc și Spania.

La rândul său, și Rusia încearcă să își extindă influența în Africa de Nord.

Moscova s-a angajat în discuții atât cu Marocul, cât și cu Frontul Polisario și susține o soluție la conflict prin medierea ONU. Deși Rusia a menținut, în mod istoric, legături mai strânse cu Algeria – o relicvă a sistemului de alianțe din perioada Războiului Rece – furnizând Algeriei cea mai mare parte a armamentului destinat înzestrării forțelor armate de la Alger, Rusia este tot mai interesată de coastele Marocului și de Sahara Occidentală, din considerente care țin de producția energetică.

Luna trecută, Marocul și Rusia au semnat un nou acord privind cooperarea în domeniul pescuitului maritim, Rabatul emițând permise pentru 10 traulere rusești pentru a pescui în apele marocane. Noul acord înlocuiește un acord similar semnat în 2016 și este al 8-lea astfel de acord din 1992 încoace. Surse independente din zonă, precum Western Sahara Resource Watch, susțin că acordul include, în principal, activități în apele de pe coasta Saharei Occidentale, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului internațional.

în 2019, Parlamentul European a aprobat un Acord de parteneriat durabil pentru pescuit, de patru ani, între Uniunea Europeană și Maroc.

Acest acord include în mod explicit apele Saharei de Vest, ceea ce încalcă hotărârile Curții Europene de Justiție.

Cu toate acestea, Franța și Spania sunt doi dintre cei mai importanți parteneri economici ai Marocului și insistă pentru găsirea unei soluționări grabnice a conflictului, în așa fel încât să fie îndepărtate obstacolele care stau în calea exploatării depline a apelor și resurselor Saharei Occidentale.

Pentru Uniunea Europeană, Marocul nu este doar un partener economic important, ci și un aliat major în privința politicilor de apărare și securitate. Rabatul joacă un rol semnificativ în eforturile regionale de combatere a terorismului și în gestionarea fluxurilor de migrație între Africa și Europa, o prioritate majoră pentru Europa.

Cât privește poziția Statelor Unite, acestea au acționat în mod tradițional ca mediator în disputa din Sahara Occidentală și și-au exprimat sprijinul pentru planul de autonomie al Marocului, pe motiv că reprezintă un compromis realist care ar putea satisface și aspirațiile Saharei Occidentale.

Administrația Trump, prin eforturile consilierului pentru securitate națională John Bolton, despre a cărui poziție am arătat-o mai sus, a intensificat eforturile diplomatice pentru rezolvarea conflictului la sfârșitul anului 2018, ajutând la organizarea primelor discuții directe, după șase ani de îngheț, între Maroc, Frontul Polisario, Algeria și Mauritania.

Negocierile s-au purtat cu enorme dificultăți. După doar două runde de discuții purtate la Geneva, trimisul ONU, fostul președinte al Germaniei Horst Kohler, și-a dat demisia, invocând motive personale, de sănătate.

Un reprezentant al Frontului Polisario vorbea însă despre alte feluri de motive: presiuni din partea Marocului, dar și din partea Franței, prin influența pe care o avea în Consiliul de Securitate al ONU.

În timpul discuțiilor, Marocul s-a arătat îngrijorat din cauza implicării lui Bolton, un cunoscut susținător al autodeterminării pentru populația Sahrawi. După demisia lui Kohler, negocierile au încetat din nou.

Acesta este contextul complicat în care a căzut decizia lui Donald Trump de a recunoaște suveranitatea deplină a Marocului asupra Saharei Occidentale, la doar câteva săptămâni după reluarea ostilităților, lăsându-i în brațe administrației Biden încă un nou cartof fierbinte.

Indiferent din ce parte ar fi privită, decizia lui Trump este o mare izbândă pentru Maroc, iar întoarcerea deciziei va fi greu de pus în practică.

Administrația Biden nu va dori să riște normalizarea relațiilor dintre Maroc și Israel, care este acum legată direct de recunoașterea din partea Statelor Unite a suveranității marocane asupra Saharei Occidentale.

Oricât de mult ar vrea să promită noua administrație de la Washington să restabilească respectarea drepturilor omului drept cheie de boltă a politicii externe a SUA, probabil că autodeterminarea poporului Sahrawi nu va fi considerată niciodată printre prioritățile de prim rang.

Planul de autonomie al Marocului, pentru care Statele Unite și aliații săi europeni și-au exprimat deja sprijinul, chiar înainte de decizia lui Trump, va fi prezentată ca singura cale realistă de urmat.

Și, având în vedere realitățile geopolitice și regionale din jurul Saharei Occidentale, Marocul își va da probabil acordul asupra acestei soluții, fără să rateze ocazia de a le aminti tuturor părților implicate că a cedat, iar ceilalți îi vor rămâne datori.

Atâta doar că Frontul Polisario și luptătorii Sahrawi nu par să aibă de gând să cedeze fără luptă. Iar viitorul se arată agitat, într-un context fierbinte, înfierbântat în plus de o decizie de ultimă oră a președintelui american, tocmai când se pregătea să facă ultimul drum spre ieșirea din Casa Albă.