Silviu Cerna: Datoria publică în concepția liberală

În contextul măsurilor restrictive luate de multe guverne pentru combaterea pandemiei, cererile de ajutoare de stat au crescut foarte mult. Ca urmare, într-o serie de țări, a avut loc creșterea spectaculoasă a datoriei publice. Această evoluție este însă periculoasă.

În România, principalele măsuri legate de pandemia COVID-19,  care au afectat situația bugetului de stat, au fost următoarele: reduceri la plata în avans a impozitelor pe veniturile corporațiilor, ajutoare de stat pentru păstrarea locurilor muncă, sporuri salariale pentru personalul aflat în prima linie a luptei împotriva pandemiei și pentru unele categorii de personal administrativ, cumpărarea de vaccinuri și de echipamente medicale și informatice, garanții de stat pentru creditele bancare, susținerea financiară a întreprinderilor de turism etc. În consecință, deficitul bugetului general al statului a crescut de la 4,6% din PIB în 2019 la 9,2% din PIB în 2020, iar datoria publică s-a mărit de la 35,2% din PIB în 2019 la 47,3% din PIB în 2020. Pentru viitor, se prevede că deficitul bugetar și datoria publică vor continua să crească: conform estimărilor Comisiei Europene, primul va fi 8% din PIB în 2021 și 7,1% din PIB în 2022, iar a doua va ajunge la 49,7% în 2021 și 52,7% în 2022.

Deteriorarea semnificativă a situației financiare a statului român a fost determinată parțial de măsurile fiscale legate de COVID-19 și de recesiunea economică. Astfel, în 2020, costul total al măsurilor de sprijin aferente COVID-19 a fost de aproximativ 1,6% din PIB, din care 0,1 puncte procentuale au fost finanțate din fondurile UE. Ea a fost determinată însă și de măsurile expansioniste adoptate înainte de pandemie: creșterea pensiilor și a altor cheltuieli sociale, reducerea sau eliminarea unor impozite și taxe, reducerea unor contribuții sociale etc.

Se spune adesea că România are o marjă de manevră relativ mare în ceea ce privește datoria publică, deoarece limita prevăzută pentru aceasta de tratatul de la Maastricht este de 60% din PIB, iar alte țări au datorii suverane mult mai mari. Se invocă, de asemenea, faptul că UE a suspendat aplicarea măsurilor prevăzute în procedura de deficit excesiv (EDP) în care România se află din 2020.

Acest lucru poate fi adevărat. Nu înseamnă însă că marja de manevră existentă trebuie neapărat folosită.

Argumentul cel mai popular în favoarea creșterii datoriei publice este că statul trebuie să se împrumute pentru a stimula economia. Dacă economia se va relansa, susțin adepții acestei teorii, statul își va putea rambursa datoria ca urmare a creșterii veniturilor sale fiscale. Istoria economică nu oferă însă prea multe exemple concrete care să confirme că acest pretins remediu funcționează. Explicația rezidă în faptul că foarte puțini conducători politici sunt dispuși să ramburseze datoria publică în perioadele de prosperitate economică, deoarece aceasta i-ar obliga să reducă cheltuielile publice curente și să facă mai puține cadouri electorale cetățenilor. Or, în societățile democratice, politicienii urmăresc în primul rând să câştige alegerile.

Am analizat pericolele creșterii excesive a datoriei publice în mai multe lucrări și nu ne propunem să revenim aici asupra lor. Menționăm doar că efectele negative ale acestui fenomen au fost semnalate încă de Adam Smith, care, în ultimele pagini ale cărții sale, „Avuția națiunilor”, avertizează că creșterea enormă a datoriilor care apasă asupra tuturor marilor națiuni europene le va ruina până la urmă. De asemenea, el scrie că atunci când datoriile statelor ating un anumit nivel, nu cunoaște nici un caz în care acestea să fi fost rambursate echitabil și complet. Iar istoria – inclusiv cea recentă –dă pe deplin dreptate fondatorului științei economice. Ea este plină de exemple care arată că datoria publică foarte mare provoacă, de regulă, crize economice de mari proporții. În perioada de după anul 1980, de exemplu, 73 de țări din întreaga lume au înregistrat 90 de cazuri de încetare de plăți. Aceste evenimente au avut, în general, consecințe nefaste: în cazurile de falimente ale statelor studiate de FMI pentru perioada 1998-2005, creditorii au fost nevoiți adesea să-și anuleze o parte însemnată din creanțele lor: de exemplu, 73% din creanțele asupra Argentinei – în 2001 și 82% din creanțele asupra Rusiei – în 1998. Deoarece creditorii acestor țări au fost, în principal, băncile și investitorii instituționali, falimentele aminitite au afectat toate țările implicate – debitoare și creditoare: crize bancare, crize financiare, crize economice, șomaj, falimente ale instituțiilor de pensii și de asigurări, reducerea sau anularea prestațiilor sociale promise de state etc. Situația s-a repetat în anii urmărori, când alte state s-au aflat în incapacitate de plată. În 2020, în încetare de plăți s-au aflat cinci state – Argentina, Ecuator, Liban, Suriname și Zambia –, iar agenția Fitch prevede că în 2021 situația va fi și mai gravă.

În vârful acestei spirale negative se află, de regulă, o „reformă monetară”, adică o operaţiune de mare amploare, constând în modificarea sau înlocuirea legii monetare şi a altor acte normative referitoare la elementele sistemului bănesc dintr-o ţară. Prin această operaţiune, statul retrage din circulaţie întreaga cantitate de semne monetare existente, erodate de inflaţie, înlocuindu-le cu semne noi, susceptibile să tempereze anticipaţiile inflaţioniste.

Reformele monetare încununate de succes, efectuate în Germania în anul 1923 şi anul 1948, arată că, în principiu, o asemenea metodă este posibilă. Totuşi, numeroasele reforme monetare eşuate, inclusiv cele efectuate recent în unele ţări din America Latină, arată că această tehnică nu este suficientă pentru a elimina dezechilibrele din economie. În acelaşi sens pot fi interpretate și reformele monetare nereuşite realizate în anul 1947 şi în anul 1952 în România, care învederează că, în condiţiile în care cauzele profunde ale inflaţiei nu sunt eliminate, metoda respectivă nu dă rezultate, nici măcar atunci când este aplicată cu mijloacele de constrângere de care dispune statul totalitar comunist.

Reforma monetară nu este o reformă economico-socială. Această operațiune nu elimină nici tendința guvernanților de a cheltui mai mulți bani publici, nici controlul băncii centrale de către politicieni, nici revendicările iresponsabile ale sindicatelor și ale grupurilor de interese, nici competiția între cetățeni pentru creșterea veniturilor și nici corupția. Singurul lucru care se schimbă este repartizarea averilor între cetățeni.

Acest proces – deși în ritmuri diferite – se desfășoară întotdeauna la fel: într-o primă fază, populația este sufocată treptat prin impozite, până când aceste noi creșteri de impozite și taxe determină reducerea veniturilor fiscale ale bugetului de stat, ori întâmpină o asemenea rezistență din partea cetățenilor încât autoritățile sunt constrânse să renunțe. În faza a doua, se recurge la arma secretă a politicii economice: creșterea datoriei publice și augmentarea fără limite a masei monetare în scopul menținerii ratei dobânzii și, deci, a costului creditelor la niveluri artificiale mici. Această expropriere ascunsă este continuată până când toată lumea înțelege jocul dureros în care este prinsă. Atunci se decretează exproprierea creditorilor și ștergerea completă a datoriei publice, însă procedeul este numit de ochii lumii „reformă monetară”. Iar apoi acest joc sinistru reîncepe. Totul, pe spatele populației, pe care politicienii pretind că o reprezintă și o apără.

Datoria publică nu creează doar probleme economice, ci subminează, de asemenea, libertatea și solidaritatea cetățenilor. Statul nu ar fi nevoit să se împrumute, dacă nu și-ar extinde sfera de acțiune într-un mod iresponsabil, ajungând să nu-și mai poate acoperi activitatea prin venituri fiscale ordinare. O datorie publică mai mare echivalează cu o creștere a aparatului guvernamental, pe care contribuabilii nu o aprobă în mod explicit prin dezbaterea și votarea bugetului în parlament. Ea reflectă, de asemenea, amplificarea activităților politice în detrimentul soluțiilor private, bazate pe piață și pe societatea civilă.

Acumularea de către statul-leviatan a unei puteri exorbitante și implicarea sa în toate  domeniile vieții sociale prin reglementări și interdicții reduc câmpul libertății individuale. Consecințele sunt paralizarea tuturor activităților productive de către aparatul birocratic și creșterea dependenței cetățenilor față de stat.

În final, creșterea volumului fondurilor vehiculate prin buget și îndatorarea excesivă a statului duc la o adevărată întrecere între diverse grupuri de interese pentru a obține subvenții și alte avantaje financiare din partea guvernului. Or, în modul acesta, este stimulat egoismul de grup: fiecare grup socio-profesional speră în secret să obțină de la stat cât mai mai mulți bani și să nu fie el cel care suportă impozitele, taxele și pierderile provocate de inflație. Ca urmare, coeziunea socială se erodează: fiind supuși unei sarcini fiscale tot mai mari, oamenii încep să creadă că au făcut destul pentru binele altora și că o mare parte din banii pe care îi dau statului intră, de fapt, în buzunarele birocraților și ale vânătorilor de rente.

Datoria publică subminează, de asemenea, solidaritatea între generații. Căci, o datorie publică mare înseamnă că generația actuală cheltuiește mai mulți bani decât câștigă. Cu alte cuvinte, ea consumă mai mult decât produce, transferând sarcina suportării costului acestui nivel de trai mai ridicat asupra generațiilor următoare. Chiar și din punct de vedere etic datoria publică este, deci, inacceptabilă.

Problema care se pune la ora actuală în lume este de a ști dacă factorii decidenți sunt capabili să renunțe la această politică iresponsabilă și periculoasă, ori vor periclita pacea socială, libertatea și prosperitatea – în mod conștient sau inconștient, nu are importanță. Deși stoparea creșterii datoriei publice prezintă numeroase avantaje, acestea nu sunt evidente, iar simpla lor existență nu este suficientă pentru a duce la abandonarea acestei politici păguboase. Este necesară, deci, continuarea reflecției pentru găsirea unor noi mecanisme care să permită cetățenilor să impună mai multă chibzuință conducătorilor politici.

În cazul României, judecând după cele întâmplate în cele trei decenii care au trecut de la căderea comunismului, speranța că elitele românești sunt capabile să regândească rolul economic al statului este deșartă. De aceea, în acest caz, mecanismele vitale pentru salvgardarea sănătății financiare a statului înainte sunt constrângerile externe, reprezentate de procedura de deficit excesiv (EDP) a UE, de consultările periodice cu FMI cu privire la respectarea articolului IV din statutul acestuia și de condițiile impuse de UE pentru acordarea celor 29,2 miliarde de euro fonduri europene alocate prin „Planul Național de Redresare și Reziliență” (PNRR).