Un cartof fierbinte ca Sahara | Țara nebăgată în seamă care încurcă sau descurcă politica globală

• Spre uluiala întregii lumi, cu mai puțin de o lună înainte de a părăsi Casa Albă după primul mandat, Donald Trump a făcut o mișcare criticată la acea vreme în termeni extremi de duri, inclusiv de mulți dintre analiștii de la Washington.
• Pe 10 decembrie 2020, președintele SUA a semnat un decret prin care promite recunoașterea oficială a suveranității marocane asupra Saharei Occidentale, în schimbul normalizării legăturilor Marocului cu Israelul – prin semnarea așa-ziselor Acorduri Abraham.
• Ce s-a întâmplat în cei 4 ani scurși de atunci? Ce se va întâmpla după ce Donald Trump se va întoarce la Casa Albă? Ce însemnătate are Sahara Occidentală în ansamblul relațiilor geopolitice dintre lumea arabă și Occident? Ce însemnătate are situația din Africa de Nord și Sahel pentru Europa? Cum a schimbat planurile conflictul fierbinte izbucnit între timp între Israel și rebelii Hamas din Gaza, extins apoi în Liban?

Victoria președintelui ales Donald Trump se anunță de bun augur pentru relațiile dintre Statele Unite și Maroc, cel puțin așa pare la prima vedere.

După cum a reamintit regele Mohamed al VI-lea al Marocului în declarația prin care l-a felicitat pe Trump pentru realegerea la Casa Albă, în timpul primului său mandat, președintele american a recunoscut suveranitatea deplină a Rabat-ului asupra teritoriilor disputate ale Saharei Occidentale.

Trump a realizat această recunoaștere printr-un decret prezidențial semnată pe 10 decembrie 2020, în schimbul restabilirii de către Maroc a relațiilor diplomatice cu Israelul.

În declarația sa din urmă cu 20 de zile, Mohammed al VI-lea a continuat să spună că ”poporul marocan va fi veșnic recunoscător Statelor Unite ale Americii” pentru această recunoaștere, numind Washington-ul ”prieten și aliat al nostru de lungă durată”.

În vreme ce Marocul speră să continue negocierile cu viitoarea administrație de unde le lăsase în urmă cu patru ani, abordarea mai pragmatică și tranzacțională a lui Trump în materie de politică externă ar putea indica faptul că acesta ar încerca să obțină de la Rabat ceva mai mult în schimbul reînnoirii sprijinului pentru recunoașterea internațională a suveranității marocane asupra Saharei Occidentale.

Dar, lucrurile nu sunt atât de simple cum pot să pară.

Climatul politic din Maroc în ceea ce privește normalizarea relațiilor cu Israelul s-a schimbat total de la izbucnirea războiului din Gaza, iar Acordurile Abraham par să își fi pierdut din tracțiune în rândul celor mai multe dintre statele arabe, unde guvernele se tem să nu își înfurie prea tare popoarele, adoptând, în consecință, o abordare mai discretă a relațiilor cu Israelul.

Pe de altă parte, privind lucrurile dinspre Trump, aprofundarea cooperării Statelor Unite cu Marocul poate oferi părții americane șansa de a contracara ambițiile Iranului în regiunea Africii de Nord și a Sahelului și de a debloca oportunități de investiții profitabile în regiune pentru companiile americane, potrivit unei analize realizate de Sarah Zaaimi, lector senior pentru Africa de Nord și director adjunct de comunicare la Centrul Rafik Hariri și la Programele pentru Orientul Mijlociu ale Consiliului Atlantic (Atlantic Council).

Ce vrea Marocul de la SUA?

Oficialii marocani speră, mai întâi de orice, ca al doilea mandat al lui Trump să pună capăt unei situații pe care o caracterizează drept ”o politică ambiguă” față de țara lor în timpul administrației Biden.

Administrația Biden a încercat să echilibreze legăturile istorice dintre SUA și Maroc și interesele comune de securitate ale Washington-ului și Rabat-ului, pe de o parte, și responsabilitatea transatlantică a Washington-ului de a asigura fluxul continuu de gaz algerian către Europa, care să înlocuiască materiile prime energetice primite de europeni din Rusia, pe de altă parte.

Ca atare, SUA a încercat o delimitare atentă între poziția oficială a Washington-ului privind Sahara Occidentală și relațiile sale cu Algeria, care se opune cu îndârjire revendicărilor Marocului în Sahara Occidentală, găzduind pe teritoriul său principalul grup separatist, Frontul Polisario.

Acesta este contextul în care administrația Biden a revenit asupra deciziei lui Donald Trump din decembrie 2020 de a deschide o reprezentanță diplomatică în Sahara Occidentală recunoscută drept teritoriu marocan, la Dakhla, optând în schimb pentru deschiderea unui consulat virtual.

De asemenea, Biden s-a arătat reticent față de propunerea marocană de a găzdui al doilea Forum Negev între Israel și partenerii săi din Lumea Arabă tocmai în teritoriile disputate din Sahara Occidentală. Organizarea Forumului a fost amânată de mai multe ori până la izbucnirea războiului dintre Israel și Hamas, după care Rabat-ul și-a modificat complet mesajele publice privind normalizarea relațiilor cu Israelul.

Abordarea actualei administrații de a ține Marocul la distanță riscă să prelungească disputa veche de aproape 50 de ani din Sahara Occidentală.

Lucrul care îngrijorează cel mai mult este acela că această abordare ar putea permite Iranului să câștige influență suplimentară în regiune, în detrimentul Marocului. Ca atare, viitoarea administrație ar trebui să revigoreze legăturile economice și de securitate dintre SUA și Maroc, pentru a consolida securitatea în regiunea Africii de Nord și a Sahelului.

Ambițiile regionale ale Teheran-ului

De la restabilirea legăturilor cu Israelul în baza Acordurilor Abraham, în 2020, decidenții politici marocani s-au străduit să articuleze public faptul că această mișcare nu a fost niciodată menită să însemne opoziția Rabat-ului față de soluția palestiniană a ”celor două state”, nici vreun semn de distanțare în ce privește sprijinul său pentru poporul palestinian.

Mai degrabă, discursul oficial a fost că semnarea Acordurilor Abraham a reprezentat o mișcare strategică de aliniere cu alte țări arabe care se opun Iranului, pentru a contracara, în același timp, Frontul Polisario, mișcarea independentistă din Sahara Occidentală, care primește, în mod deschis, finanțare și armament din partea Iranului.

Sprijinul Iranului pentru Frontul Polisario – precum și rolul Algeriei în transferul de drone iraniene către grupul separatist, potrivit oficialilor marocani – reprezintă o amenințare la adresa securității din Africa de Nord și Sahel, care riscă să destabilizeze întreaga regiune.

Iar destabilizarea nordului Africii, așa cum s-a mai întâmplat și în trecut, de exemplu în Libia, riscă să declanșeze fluxuri migratorii fără precedent în Europa de Sud, moment din care problema Saharei Occidentale începe să ne co-intereseze și pe noi, europenii.

După izbucnirea războiului din Gaza, milioane de marocani au ieșit în stradă în semn de solidaritate cu palestinienii, însă oficialii de la Rabat au interpretat conflictul într-un mod diferit.

Aceștia au subliniat în discursul public amenințarea majoră pe care entitățile proxy pe care le folosește Iranul (Hamas, Hezbollah și rebelii Houthi din Yemen) le-au provocat nu numai Israelului, ci și comerțului maritim global.

În rândul oficialilor marocani, aceste evoluții au tras un semnal de alarmă cu privire la ceea ce ar putea întreprinde în teren potențialele miliții separatiste susținute și înzestrate militar de Teheran în Sahara Occidentală.

Business as usual

Una peste alta, Acordurile Abraham au continuat să își arate efectele concrete într-o cooperare de neimaginat în urmă cu un deceniu, între Maroc și Israel, apropiind cele două țări inclusiv sub aspect economic și militar. Apropierea s-a concretizat într-un business mixt în industria sateliților, în valoare de un miliard de dolari, precum și într-o rară colaborare militară în domeniul fabricării dronelor, printre alte parteneriate ambițioase în materie de schimb de informații și securitate.

Cu toate acestea, Marocul a decis să pună o ușoară frână contactelor publice cu Israelul, din cauza disonanței dintre elitele guvernamentale marocane și opinia publică marocană, din ce în ce mai agitată pe tema războiului Israel-Hamas.

Sentimentul public de antipatie față de Israel este alimentat de afinitățile religioase, istorice și lingvistice dintre poporul palestinian și cel marocan, dar și de oportunismul politic al partidelor islamiste de la Rabat, care instrumentalizează cauza palestiniană pentru a submina guvernul premierului marocan Aziz Akhannouch.

Recentele ciocniri violente dintre membrii comunității marocane din Amsterdam și suporterii de fotbal israelieni aflați în deplasare cu echipa Maccabi Tel Aviv, în preajma unui meci din Europa League, reprezintă un alt indicator îngrijorător al faptului că sentimentul popular marocan rămâne, în mare măsură, împotriva normalizării relațiilor marocano-israeliene.

Sahara rămâne fierbinte

În tot acest timp, tensiunile din Sahara Occidentală au fost în continuă creștere.

După restabilirea legăturilor Marocului cu Israelul, în 2020, confruntările au escaladat în Sahara Occidentală, în special după ce forțele marocane au reanexat punctul de control Guerguerat de la granița cu Mauritania, care devenise un îngrijorător hub pentru afaceri ilicite – contrabandă de orice, trafic de persoane și activități teroriste.

Încurajați de conflictul din Gaza, militanții Frontului Polisario au încercat să profite de sentimentul public favorabil față de conceptul de autodeterminare și au început să desfășoare bombardamente regulate în teritoriile controlate de Maroc, în special în zonele Smara și Al-Mahbes.

Iranul, între timp, a găsit în Frontul Polisario un aliat favorabil pentru a-și promova ambițiile geostrategice de a obține un cap de pod la Oceanul Atlantic și de a se apropia fizic și de Europa de Vest și de Bazinul Mediteranei.

Un posibil argument decisiv

Realinierea altor aliați ai SUA în sprijinul Marocului – de pildă Spania, Franța și, desigur, Israelul –, reafirmă imperativul de a forma un front comun colectiv în așa fel încât riscurile deschiderii unui al treilea front de ”război fierbinte” în apropierea Europei Occidentale, în plus față de cele din Ucraina și Orientul Mijlociu, să fie diminuate cât mai mult.

Riscurile de escaladare regională sunt semnificative, având în vedere prezența milițiilor susținute de Rusia și Iran în Africa de Nord și Sahel.

Acestea ar putea chiar să crească, mai ales că Algeria își continuă apropierea de Iran și susține în mod repetat că pot fi trasată o paralelă legitimă între cauza palestiniană și cea a populației din Sahara Occidentală – deși realitățile istorice și antropologice spun tocmai contrariul.

Există chiar experți care spun despre conflictul din Sahara Occidentală că este deja încheiat, așa cum este Thomas M. Hill, director pentru Africa de Nord la United Stated Institute for Peace. El susține că cei doi foști colonizatori, Spania și Franța, sprijină planul avansat de autonomie propus de Maroc (cel pe care îl sprijină și Statele Unite), reprezentând singura modalitate serioasă de soluționare a diferendului.

Franța și-a arătat sprijinul pentru cauza marocană în vara acestui an, recunoscând suveranitatea deplină a Marocului asupra teritoriilor disputate și devenind astfel al doilea membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU care face acest lucru, după SUA.

Acesta este contextul în care viitoarea administrație Trump are ocazia istorică de a întoarce definitiv pagina acestui conflict și de a contracara orice ambiție de extindere a ”axei agresorilor” în Africa de Nord.

ONU cere ”linii pe nisip”

Descrierea completă a peisajului complicat din Sahara Occidentală nu poate fi complet fără a aminti despre Organizația Națiunilor Unite (ONU) și felul în care aceasta își desfășoară misiunea acolo.

La mijlocul lunii trecute, emisarul ONU pentru Sahara Occidentală, venerabilul diplomat italo-suedez Staffan de Mistura, a propus împărțirea teritoriilor Saharei Occidentale între Maroc și Frontul Polisario, potrivit unui document consultat de jurnaliștii agenției Reuters.

Într-un briefing desfășurat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU cu ușile închise, Staffan de Mistura a spus că partiționarea Saharei Occidentale între Maroc și Frontul Polisario

”… ar putea permite, pe de o parte, crearea unui stat independent în partea de sud și, pe de altă parte, integrarea restului teritoriului ca parte a Marocului, cu suveranitatea acestuia recunoscută internațional.”

Soluția propusă a readus în memoria celor prezenți abordarea colonială a ”liniilor trasate pe nisip”, care a dat naștere atâtor alte conflicte între fostele colonii și care a condus inclusiv la conflictul din Sahara Occidentală, în primă instanță.

Este lesne de înțeles de ce nici Marocul, nici Frontul Polisario nu au fost încântați de o astfel de soluție.

Ca ripostă, de Mistura l-a îndemnat pe secretarul general al ONU să reconsidere utilitatea rolului dedicat trimisului special al ONU.

În această situație, Consiliul de Securitate al ONU a cerut părților să conlucreze pentru o soluție politică reciproc acceptabilă a conflictului, descriind în același timp planul de autonomie al Marocului drept ”serios și credibil”.

Posibile schițe ale planului lui Trump

Revenind la Donald Trump, scepticismul și neîncrederea notorii ale viitorului președinte față de instituțiile supranaționale ar putea oferi suficiente argumente Organizației Națiunilor Unite pentru a adopta o abordare mai fermă a acestui conflict.

Cu Donald Trump la Casa Albă, Statele Unite nu vor rata, probabil, ocazia de a se opune reînnoirii mandatului Misiunii Națiunilor Unite pentru Referendumul din Sahara Occidentală (MINURSO), care și-a dovedit ineficiența, precum și de a exercita presiuni asupra ONU pentru a-și schimba politica generală față de situația concretă din teren, în condițiile în care un referendum privind independența Saharei Occidentale este practic scos din discuție.

De asemenea, interesul SUA ar putea fi ca, alături de Franța, să îndemne țările din regiune să se alăture Inițiativei Atlantice, un proiect dezvoltat de Maroc, care își propune să ofere țărilor fără ieșire la mare din Sahel mai multă mobilitate și acces comercial la Oceanul Atlantic, prin megaproiectul portului Dakhla, din Sahara Occidentală, proiect estimat la 1,2 miliarde de dolari.

Potrivit oficialilor marocani, proiectul ar urma să integreze suplimentar din punct de vedere economic regiunea Africii de Nord și a Sahelului, făcând-o astfel mai puțin predispusă la încurajarea rivalităților și conflictelor regionale.

Desigur că oportunitățile economice pentru companiile americane sunt și ele imense, având în vedere acordul de liber schimb al Marocului cu Statele Unite și dinamica excelentă a industriei aeronautice și a celei de producție de autovehicule în Maroc, alături de zăcămintele uriașe de fosfați și cobalt pe care le deține țara, materii prime necesare pentru producția în masă a bateriilor cu litiu.

Un pas suplimentar pe care este posibil să îl facă Donald Trump este relansarea propunerii senatorului republican de Alaska Dan Sullivan, de a transfera din Germania, de la Stuttgart, în Maroc sediul Comandamentului SUA pentru Africa, pentru a descuraja tentativele de destabilizare a regiunii și pentru a consolida parteneriatul militar inițiat prin exercițiile comune din programul ”African Lion”, care au loc parțial în Sahara Occidentală.

Desigur că este foarte probabil ca Sahara Occidentală să nu se numere printre prioritățile de vârf ale noii administrații Trump. Cu toate acestea, există motive serioase pentru ca parteneriatul economic și de securitate al Statelor Unite cu Marocul să fie întărit, din perspectiva lui Donald Trump, în așa fel încât acest ”conflict uitat” să poată fi soluționat cât mai curând, înainte ca acesta să ajungă să bântuie nopțile și liniștea Washington-ului și a aliaților săi.

Sahara Occidentală – scurtă fișă tehnică și istorică

• Teritoriul are o suprafață de cca. 266.000 de kilometri pătrați, adică puțin mai mare decât cea a României.
• Este unul dintre teritoriile cu cea mai mică densitate medie a populației din întreaga lume. În Sahara Occidentală trăiesc abia puțin peste 500.000 de locuitori, iar aproape 40% dintre aceștia locuiesc în cel mai mare oraș, Laayoune.
• Ocupată de Spania până în 1975, Sahara Occidentală se află pe lista Organizației Națiunilor Unite care cuprinde teritoriile neautonome din 1963, la cererea părții marocane. În 1965, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat prima sa rezoluție privind Sahara Occidentală, cerând Spaniei să decolonizeze teritoriul.
• Un an mai târziu, Adunarea Generală a ONU a adoptat o nouă rezoluție prin care cerea organizarea unui referendum de către Spania, cu privire la autodeterminare.
• În 1975, la căderea regimului Franco, Spania a renunțat la controlul administrativ al teritoriului, în favoarea unei soluții de administrare comună sub tutela Marocului (care a revendicat formal teritoriul încă din 1957) și Mauritaniei.
• Atunci când Mauritania, sub presiunea gherilelor Polisario, a renunțat la toate pretențiile asupra părții sale în august 1979, Marocul a trecut la ocuparea acestui sector la scurt timp după aceea și, de atunci, a afirmat controlul administrativ asupra întregului teritoriu.
• Există o singură fâșie care nu se află sub controlul guvernului marocan: zona dintre zidul de frontieră și granița recunoscută marocano-algeriană. Frontul Polisario pretinde că administrează această zonă ca zonă liberă în numele Republicii Arabe Democrate Sahrawi. Zona este patrulată de milițiile Polisario, iar accesul este restricționat, chiar și în rândul populației Sahrawi, din cauza climatului aspru din Sahara, a conflictului militar și a înțesării terenului cu mine anti-personal.
• Pe 10 decembrie 2020, Statele Unite au anunțat că vor recunoaște deplina suveranitate a Marocului asupra Saharei Occidentale, în schimbul normalizării relațiilor Marocului cu Israelul în vederea stabilirii ulterioare a unor relații diplomatice.
• În februarie 2021, Marocul a propus Spaniei crearea unei autonomii pentru Sahara Occidentală sub suveranitatea regelui Marocului.
• Un an mai târziu, în martie 2022, guvernul spaniol și-a abandonat poziția tradițională de neutralitate în dosarul Saharei Occidentale, alăturându-se guvernului marocan și recunoscând propunerea de autonomie ca fiind ”cea mai serioasă, realistă și credibilă bază pentru soluționarea diferendului teritorial”. Această schimbare bruscă de abordare a Madridului a fost, în general, respinsă atât de opoziția spaniolă, cât și de partidele care formau coaliția guvernamentală, stârnind stupoare și în rândul militanților Frontului Polisario.
• Cu câteva luni înaintea izbucnirii războiului dintre Israel și Hamas, în iulie 2023, Israelul a recunoscut oficial suveranitatea marocană asupra Saharei Occidentale.
• În luna octombrie a acestui an, într-un discurs adresat Parlamentului Marocului, președintele francez Emmanuel Macron a susținut propunerea de autonomie a Marocului. Macron a anunțat, cu aceeași ocazie, o investiție franceză de 25 de milioane de euro în regiunea Guelmim-Oued Noun, care cuprinde și o parte din teritoriul disputat al Saharei Occidentale.
• Cea mai mare parte a populației este formată din etnici Sahrawi. Denumirea populației provine dintr-un cuvânt arab, care ar putea fi tradus ca ”oamenii deșertului”. La fel ca în cazul celor mai multe popoare care trăiesc în Sahara, cultura Sahrawi este un amestec de elemente berbere, arabe și ale Africii Negre.
• Se remarcă o poziție privilegiată a femeilor în triburile Sahrawi, care provine dintr-o tradiție berberă care precedă sosirii arabilor, precum și din caracteristicile comune grupurilor etnice din Sahel.
• În mod tradițional, femeile au jucat roluri esențiale în cultura Sahrawi, precum și în eforturile de a face față colonialismului și interferențelor străine pe teritoriul lor. Similar cu alte tradiții nomade de pe continentul african, femeile Sahrawi au exercitat în mod tradițional o putere și un rol semnificativ atât în tabără, cât și în corturile lor.
• Femeile Sahrawi au dreptul de a moșteni proprietăți și pot să trăiască independent de tați, frați, soți și alte rude de sex masculin. De asemenea, femeile Sahrawi primesc responsabilități majore în tabere în perioadele lungi de absență a bărbaților, din motive de război sau din considerente comerciale. Printre responsabilitățile pe care le au se numără înființarea, repararea și mutarea corturilor taberei și participarea la deciziile tribale majore.

Sahara Occidentală. Sursa: Worldatlas.com.