Răzvan Rughiniș: Capitalismul la aniversare. La 250 de ani de la apariția „The Wealth of Nations”
Autor: Răzvan Rughiniș, profesor în Universitatea Politehnica din București, Facultatea de Automatică și Calculatoare, co-fondatorul programului de dezvoltare de noi produse digitale Innovation Labs. Recent, a publicat cartea “Societatea digitală – Stăpâni, cetățeni sau sclavi?”, Editura Humanitas, pentru contributors.ro.
Care Adam Smith?
În martie 1776, Adam Smith a publicat The Wealth of Nations, cartea de căpătâi a capitalismului. Ceea ce circulă din Smith e un rezumat de manual: piața liberă, mâna invizibilă, statul să nu se amestece. Iar din acest rezumat s-a construit un mit, cel al capitalismului care funcționează cel mai bine atunci când e lăsat în pace.
Dar Smith nu a scris un manifest pentru eliberarea pieței de orice regulă. O mare parte din cartea lui e consacrată unui avertisment: comercianții și producătorii vor încerca mereu să manipuleze piața în propriul avantaj. „People of the same trade seldom meet together, even for merriment and diversion, but the conversation ends in a conspiracy against the public, or in some contrivance to raise prices”, scria Smith în Cartea I, capitolul X. Oamenii din același domeniu, spunea el, rar se adună fără ca discuția să ajungă la un aranjament împotriva publicului.
Smith nu era naiv. Știa că actorii economici puternici vor încerca întotdeauna să schimbe regulile în favoarea lor. A criticat acerb Compania Indiilor de Est, un monopol uriaș, susținut politic, care distorsiona comerțul global. Nu era un teoretician al libertății fără condiții. Era un observator atent al modului în care puterea economică, lăsată nesupravegheată, își construiește propriile privilegii. Dacă vrem să-l sărbătorim pe Smith la 250 de ani de la publicarea cărții reper a capitalismului, ar fi bine să-l urmăm, nu doar să-l invocăm.
Reflexul românesc
În România, discuția despre capitalism are un fundal emoțional specific. Experiența comunismului, naționalizarea, sărăcia, cenzura, arbitrariul birocratic, au lăsat o amprentă adâncă. De aceea, orice critică adresată capitalismului trezește imediat suspiciuni: nu cumva e nostalgie? nu cumva e socialism deghizat? nu cumva tinerii „au uitat”?
Această vigilență e de înțeles. Dar funcționează ca un sistem imunitar care a fost antrenat de o singură boală: recunoaște imediat simptomele planificării statale, ale controlului birocratic, ale colectivismului forțat. În schimb, recunoaște mai greu o afecțiune de altă natură, care vine din direcția opusă, anume nu din prea mult stat, ci din prea multă putere economică privată, concentrată în prea puține mâini.
Ce a făcut capitalismul să funcționeze
Bunăstarea pe care a produs-o capitalismul, la nivel global și, după 1990, în România, nu a apărut din simpla existență a proprietății private. A depins de un set de condiții fără de care piața nu produce inovare și prosperitate, ci extracție și dominanță. Aceste condiții sunt: competiție reală între mulți actori; acces fără bariere pe piață pentru noi competitori; transparență, adică informație accesibilă tuturor participanților; separarea puterii politice de interesele comerciale; și o reglementare independentă, care nu servește pe niciun jucător în parte.
De exemplu, un campionat de fotbal funcționează doar dacă există reguli clare, arbitri care le aplică și sancțiuni pentru trișat. Un campionat în care o echipă poate cumpăra arbitrii, poate schimba regulile la pauză și poate interzice echipelor mici să se înscrie nu mai e un campionat, e un spectacol regizat. La fel funcționează și piața: fără condiții menținute activ, ea nu mai selecționează pe cei mai buni, ci pe cei mai puternici. Smith înțelegea acest lucru. De aceea nu i-ar fi plăcut ce s-a întâmplat cu piețele în ultimele decenii.
Cum s-a erodat competiția
Treptat, prin politici de consolidare, prin toleranță față de fuziuni și achiziții, prin slăbirea reglementărilor antitrust, competiția s-a redus în industrie după industrie, în ultimii patruzeci de ani. Dacă în industriile clasice concentrarea a crescut în decenii, în era digitală acest proces s-a accelerat, deoarece marile platforme nu doar concurează pe piață, ci sunt însăși piața pe care ceilalți trebuie să concureze. Astfel, concentrarea nu mai înseamnă doar cote mari de piață, ci și capacitatea de a bloca intrarea unor competitori noi, de a impune regulile jocului și de a muta puterea de negociere de la consumatori, producători sau firme mai mici către un număr tot mai restrâns de corporații dominante.
Cine apără de fapt capitalismul?
Aici ajungem la un paradox care derutează dezbaterea publică. Când cineva se opune concentrării corporatiste, declanșează etichetarea sa ca „socialist”, „comunist”. Dar dacă principiul central al capitalismului funcțional este competiția, atunci a apăra competiția înseamnă a apăra capitalismul. A cere ca piața să rămână deschisă, ca firmele mici să aibă o șansă, aceasta nu e o poziție anticapitalistă. Este poziția lui Adam Smith.
Nu e nici măcar o poziție de stânga, istoric vorbind. Theodore Roosevelt, președinte republican la începutul secolului XX, a fost cel care a spart trusturile americane, adică monopolurile din petrol, oțel, căi ferate. Ideea că piața trebuie protejată de monopoluri era o idee liberală clasică. A devenit „socialistă” abia atunci când corporațiile dominante au avut interesul să o eticheteze astfel.
Întrebarea reală astăzi nu e „capitalism vs. socialism”. În democrațiile liberale, cel mai adesea, alegerea este între capitalism competitiv și capitalism oligarhic.
Ce ar spune Smith astăzi
Smith nu ar fi surprins. A descris exact acest mecanism acum 250 de ani. Nu ar fi de partea celor care invocă piața liberă pentru a justifica absența regulilor, pentru că știa, din observația directă a economiei secolului XVIII, că absența regulilor nu produce libertate, ci dominanță. Dacă l-am reciti astăzi, am descoperi un gânditor preocupat nu de stat în sine, ci de orice formă de putere concentrată care distorsionează competiția, fie ea statală sau corporatistă.
Pentru noi, în România, lecția e dublă. Da, să nu uităm perioada comunistă. Da, să rămânem vigilenți față de tentațiile planificării centralizate. Dar să nu uităm nici cealaltă lecție, pe care o avem de la Smith însuși: capitalismul funcționează doar atunci când competiția e reală, când regulile sunt corecte și când puterea, orice fel de putere, are mecanisme de reglare.









