#LecțiadeEconomie | Rousseau, Marx, Nietzsche. Profeții progresului iliberal și lucrurile teribile făcute în numele lor
Ascultați podcastul #LecțiadeEconomie AICI, pe Spotify sau pe afaceri.live
Liberalismul este o mișcare vastă. În această serie, am abordat subiecte variate, de la libertarieni precum Robert Nozick la intervenționiști precum John Maynard Keynes. Fundamentaliștii unui guvern redus, precum Friedrich Hayek, au stat alături de pragmatici precum John Stuart Mill.
Sub umbrela #LecțiadeEconomie, aducem în atenția publicului AFACERI.news concepte, doctrine, termeni, principii economice, evenimente celebre care și-au pus amprenta asupra economiei de-a lungul timpului. Sau cel puțin de la Adam Smith încoace. Așteptăm sugestiile Dvs. pentru viitoarele teme pe care le doriți abordate în #LecțiadeEconomie. Ne găsiți pe site, pe Facebook, X/Twitter și Bluesky.
Dar există limite. Ultima noastră sinteză încearcă să clarifice definiția liberalismului, opunându-l unui aspect particular al gândirii a trei anti-liberali: Jean-Jacques Rousseau, o vedetă a Iluminismului francez; Karl Marx, un comunist revoluționar german din secolul al XIX-lea; și Friedrich Nietzsche, cu 30 de ani mai tânăr decât Marx și unul dintre marii disidenți ai filosofiei. Fiecare are un univers vast și distinct de idei. Dar toți resping viziunea liberală asupra progresului.
Liberalismul cuprinde diverse puncte de vedere, de la libertarieni precum Nozick la intervenționiști precum Keynes. Cu toate acestea, el este contestat de gânditori precum Rousseau, Marx și Nietzsche, care resping viziunea liberală asupra progresului.
Rousseau credea că societatea corupe bunătatea naturală. Marx susținea că progresul nu poate fi realizat prin cercetare și dezbatere, ci numai prin lupta de clasă. Iar Nietzsche credea că societatea se afla în colaps moral și că oamenii trebuiau să-și redescopere moralitatea nobilă.
Viziunea iliberală asupra progresului are un bilanț teribil. Robespierre l-a invocat pe Rousseau. Stalin și Mao l-au aclamat pe Marx, iar Hitler l-a venerat pe Nietzsche. Fiecare dintre ei a arătat pericolele concentrării puterii în mâinile unor oameni care pretindeau că au toate răspunsurile. Poate că cea mai mare forță a liberalismului este faptul că nu le are.
Liberalii cred că lucrurile tind să se îmbunătățească. Bogăția crește, știința aprofundează înțelegerea, înțelepciunea se răspândește și societatea se îmbunătățește. Dar liberalii nu sunt niște optimisti naivi. Ei au văzut cum Iluminismul a dus la Revoluția Franceză și la teroarea ucigașă care a consumat-o. Progresul este întotdeauna amenințat.
Așadar, liberalii s-au apucat să definească condițiile necesare pentru ca progresul să se producă. Ei cred că argumentele și libertatea de exprimare creează idei bune și le propagă. Ei resping concentrarea puterii, deoarece grupurile dominante tind să abuzeze de privilegiile lor, oprimând pe ceilalți și subminând binele comun. Și ei afirmă demnitatea individuală, ceea ce înseamnă că nimeni, oricât de sigur ar fi, nu poate forța pe alții să renunțe la convingerile lor.
În moduri diferite, Rousseau, Marx și Nietzsche au respins toate aceste idei. Rousseau se îndoia că progresul are loc. Marx credea că progresul este predestinat, dar că este generat de lupta de clasă și revoluție. Nietzsche se temea că societatea se îndreaptă spre nihilism, dar a apelat la superomul eroic din fiecare persoană ca salvator al acesteia. Cei care au venit după ei au făcut lucruri teribile în numele lor.
Jean Jacques Rousseau
Rousseau (1712-1778) a fost cel mai direct pesimist. David Hume, Voltaire, Denis Diderot și alți contemporani ai lui Rousseau credeau că Iluminismul putea începe să îndrepte multe nedreptăți ale societății. Rousseau, care în timp a devenit dușmanul lor acerb, credea că sursa acestor nedreptăți era însăși societatea.
În „Discursul asupra inegalității”, el explică faptul că omenirea este cu adevărat liberă doar în starea naturală. Acolo, noțiunea de inegalitate nu are sens, deoarece omul primitiv este solitar și nu are pe nimeni pe care să-l admire sau să-l disprețuiască. Decăderea a început când o persoană a îngrădit pentru prima dată un teren și a declarat: „Acesta este al meu”.
„Egalitatea a dispărut, proprietatea a fost introdusă, munca a devenit necesară, iar pădurile întinse s-au transformat în câmpuri zâmbitoare care trebuiau udate cu sudoarea oamenilor, unde sclavia și sărăcia au început curând să încolțească și să crească odată cu recoltele”.
Filozofia politică a lui Rousseau este o încercare de a face față regresului societății față de starea primitivă a naturii. El începe „Contractul social” cu o declarație răsunătoare:
„Omul se naște liber, dar pretutindeni este în lanțuri.”
Omenirea este bună din fire, dar societatea politică o corupe. Ordinea socială nu provine din natură, ci se bazează pe convenții. Contractul social are scopul de a limita răul.
Suveranitatea, spune el, izvorăște din popor – ca indivizi. Guvernul este servitorul poporului suveran, iar mandatul său trebuie reînnoit periodic. Dacă guvernul nu îndeplinește așteptările poporului, acesta îl poate înlocui. Astăzi, acest lucru poate părea de bun simț. Într-o societate fondată pe monarhie și aristocrație, era revoluționar.
Dar societatea îi face pe oameni egoiști.
„Legile sunt întotdeauna utile celor care au posesiuni și dăunătoare celor care nu au nimic.”
Religia se adaugă la relele sale.
„Adevărații creștini sunt făcuți să fie sclavi.”
Egalitatea, deși nu este un scop în sine, trebuie astfel aplicată ca o modalitate de a contracara dorințele egoiste și supunerea pe care societatea le cultivă în indivizi.
„Pentru ca pactul social să nu fie o formulă goală… oricine refuză să se supună voinței generale va fi constrâns să o facă de către întregul corp: ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi forțat să fie liber.”
Revoluționarii au folosit această formulă ca justificare pentru utilizarea tirannică a violenței în urmărirea unei utopii. Cercetătorii contestă în general această interpretare. Leo Damrosch, în biografia sa, exprimă noțiunea de voință generală în termeni de pesimism al lui Rousseau. Oamenii sunt atât de îndepărtați de starea naturală încât au nevoie de ajutor pentru a fi liberi. Anthony Gottlieb, în istoria sa a Iluminismului, îl citează pe Rousseau ca având „cea mai mare aversiune față de revoluții”.
Totuși, acest șir neîntrerupt de gânduri, de la regresie la coerciție, chiar și în forma sa mai blândă, se ciocnește cu liberalismul. Ori de câte ori o persoană aflată într-o poziție de putere obligă pe altcineva să acționeze împotriva voinței sale libere și neîngrădite, pentru binele său, invocă fantoma lui Rousseau.
Karl Marx
Marx (1818-1883) credea că progresul nu era produs de cercetare și dezbatere, ci de lupta de clasă care se desfășura de-a lungul istoriei. La fel ca Rousseau, el considera că societatea – în special fundamentele sale economice – era sursa opresiunii. În 1847, cu puțin timp înainte ca o val de tulburări să cuprindă Europa, el scria:
„În momentul în care începe civilizația, producția începe să se bazeze pe antagonismul dintre ordine, stări, clase și, în final, pe antagonismul dintre munca acumulată și munca imediată. Fără antagonism, nu există progres. Aceasta este legea pe care civilizația a urmat-o până în zilele noastre.”
Surplusul creat de muncă este confiscat de capitaliști, care dețin fabricile și utilajele. Capitalismul transformă astfel muncitorii în mărfuri și le neagă umanitatea. În timp ce burghezii își satisfac apetitul pentru sex și mâncare, muncitorii trebuie să îndure rutina și cartofii putreziți.
Din acest motiv, capitalismul conține semințele propriului său declin. Concurența îl obligă să se extindă: „Trebuie să se cuibărească peste tot, să se stabilească peste tot, să stabilească conexiuni peste tot”. În acest fel, creează și organizează un proletariat din ce în ce mai mare, pe care îl sărăcește în continuare. Capitaliștii nu vor renunța niciodată de bunăvoie la privilegiile lor. În cele din urmă, muncitorii se vor ridica pentru a mătura atât burghezia, cât și proletariatul și pentru a crea o nouă ordine, mai bună.
Această sarcină revoluționară nu revine unui lider eroic, ci muncitorilor ca clasă.
„Nu este vorba despre ceea ce acest sau acel proletar, sau chiar întregul proletariat, consideră în acest moment ca fiind scopul său”,
scria Marx împreună cu Friedrich Engels, colaboratorul său, în 1844.
„Este vorba despre ceea ce este proletariatul și ce, în conformitate cu această ființă, va fi obligat să facă din punct de vedere istoric”.
Patru ani mai târziu, în deschiderea „Manifestului comunist”, ei au prezis revoluția:
„Un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”.
Liberalii cred că toți indivizii au aceleași nevoi fundamentale, astfel încât rațiunea și compasiunea pot crea o lume mai bună. Marx considera că această viziune era, în cel mai bun caz, iluzorie și, în cel mai rău caz, o stratagemă vicioasă pentru a pacifica muncitorii.
El disprețuia Declarația Drepturilor Omului, un manifest al Revoluției Franceze, considerând-o o cartă a proprietății private și a individualismului burghez. Ideologiile precum religia și naționalismul nu sunt altceva decât o autoamăgire. Încercările de a aduce schimbări treptate sunt capcane întinse de clasa conducătoare. Filosoful Isaiah Berlin a rezumat acest lucru în cartea sa despre Marx: „Socialismul nu atrage, ci cere”.
Cu toate acestea, Marx a subestimat puterea de rezistență a capitalismului. Acesta a evitat revoluția, aducând schimbări prin dezbateri și compromisuri; s-a reformat prin desființarea monopolurilor și reglementarea exceselor; și a transformat muncitorii în clienți, oferindu-le lucruri care, în vremea lui, ar fi fost potrivite pentru un rege. Într-adevăr, în ultimii ani ai vieții sale, după cum explică Gareth Stedman Jones, un biograf recent, Marx a fost învins de efortul de a demonstra de ce relațiile economice dintre capitaliști și muncitori trebuiau să se sfârșească în mod inevitabil cu violență.
Cu toate acestea, Marx rămâne un avertisment împotriva complacerii liberale. Astăzi, indignarea înlocuiește dezbaterea. Interesele corporatiste bine înrădăcinate acaparează politica și generează inegalitate. Dacă aceste forțe blochează condițiile liberale pentru progresul general, presiunea va începe să crească din nou.
Friedrich Nietzsche
În timp ce Marx considera lupta de clasă ca fiind motorul progresului, Nietzsche (1844-1900) a privit în interior, în pasaje întunecate, în colțurile uitate ale conștiinței individuale. El a văzut o societate care se clătina în pragul colapsului moral.
Nietzsche își expune viziunea asupra progresului în „Genealogia moralei”, scrisă în 1887, cu doi ani înainte de a fi lovit de nebunie. Într-o scriere de o vitalitate extraordinară, el descrie cum a existat o perioadă în istoria umanității în care valorile nobile și puternice, precum curajul, mândria și onoarea, au predominat. Dar acestea au fost înlocuite în timpul unei „revolte a sclavilor în moralitate”, începută de evrei și moștenită de creștini sub jugul babilonienilor și mai târziu al romanilor. În mod natural, sclavii au ridicat tot ce era josnic în ei înșiși, care contrasta cu noblețea stăpânilor lor:
„Numai cei mizerabili sunt buni… cei care suferă, cei în lipsuri, cei bolnavi, cei urâți sunt, de asemenea, singurii pioși, singurii binecuvântați…”.
Căutarea adevărului a rămas. Dar aceasta a dus inevitabil la ateism,
„Catastrofa impresionantă a unei discipline de 2000 de ani în adevăr, care în final se interzice singură minciuna implicată în credința în Dumnezeu. Dumnezeu a murit…”,
scria Nietzsche mai devreme.
„Și noi l-am ucis”.
Este nevoie de curaj pentru a privi în abis, dar, într-o viață plină de durere și singurătate, curajul era ceva ce lui Nietzsche nu i-a lipsit niciodată. Sue Prideaux, într-o nouă biografie, explică cum a încercat el cu disperare să-i avertizeze pe raționaliștii care îmbrățișaseră ateismul că lumea nu putea susține moralitatea creștină a sclavilor fără teologia sa. Incapabilă să înțeleagă suferința în termeni de virtute religioasă sau de carapace a virtuții părăsită de religie, umanitatea era condamnată să se scufunde în nihilism, într-o existență sumbră și lipsită de sens.
Soluția lui Nietzsche este profund subiectivă. Indivizii trebuie să se uite în interiorul lor pentru a redescoperi moralitatea nobilă, devenind übermensch-ul (supraomul) profețit în „Așa grăit-a Zarathustra”, cea mai faimoasă operă a lui Nietzsche. În mod caracteristic, el este vag în privința identității exacte a unui übermensch. Napoleon era considerat unul, la fel și Johann Wolfgang von Goethe, scriitorul și omul de stat german. În studiul său lucid asupra gândirii lui Nietzsche, Michael Tanner scrie că übermensch este sufletul eroic dornic să spună Da la orice, atât la bucurie, cât și la tristețe.
Nietzsche nu este susceptibil la critica convențională, deoarece ideile curg din el într-un torent de gânduri în continuă evoluție. Dar atât stânga, cât și dreapta au găsit inspirație în subiectivitatea sa, în jocul lingvistic ca metodă filosofică și în modul în care el îmbină adevărul, puterea și moralitatea, astfel încât puterea este dreptate, iar discursul este în sine o afirmare a forței. El este părintele noțiunii că nu poți separa ceea ce se spune de cel care o spune.
Viziunea iliberală asupra progresului are un trecut teribil. Maximilien Robespierre, arhitectul Terorii, l-a invocat pe Rousseau; Joseph Stalin și Mao Zedong l-au invocat pe Marx; iar Adolf Hitler l-a invocat pe Nietzsche.
Calea de la progresul iliberal la teroare este ușor de trasat. Dezbaterea despre cum să îmbunătățim lumea își pierde scopul – din cauza certitudinii lui Marx cu privire la progres, a pesimismului lui Rousseau sau a subiectivității lui Nietzsche. Puterea se acumulează – în mod explicit către clasele economice în gândirea lui Marx și către übermenschen în gândirea lui Nietzsche, și prin manipularea subversivă a voinței generale în gândirea lui Rousseau. Iar puterea acumulată calcă în picioare demnitatea individului – pentru că asta face puterea.
Liberalismul, în schimb, nu crede că are toate răspunsurile. Aceasta este, probabil, cea mai mare forță a sa.
***
Ascultați podcastul #LecțiadeEconomie AICI, pe Spotify sau pe afaceri.live
Episoade podcast anterioare:
#LecțiadeEconomie | Ce este Wage-led growth? Cristian Păun pune la zid “corolarul keynesist nătâng” adorat de PSD
#LecțiadeEconomie | Ce înseamnă NEARSHORING și de ce România este o opțiune investițională
#LecțiadeEconomie | Cristian Păun explică ce înseamnă taxele vamale și protecționismul lui Trump
#LecțiadeEconomie Ce înseamnă DAE și cum influențează creditul pe care vrei să-l iei?
#LecțiadeEconomie: Marele economist Joseph Schumpeter. Viața, teoriile și legătura sa cu România
#LecțiadeEconomie | “Empaticii dark sau întunecați” – nebunii care ți-ar putea fi colegi de muncă
#LecțiadeEconomie | Ai aflat de “GULERELE ROZ” de pe piața muncii? Da, există și “pink collars”!#LecțiadeEconomie MALWARE și MALVERTISING. Infractorii cibernetici au pus ochii pe datele voastre
#LecțiadeEconomie | Toți se simt în burnout? Generația Z suferă de altceva: sindromul BOREOUT
#LecțiadeEconomie | Cine sunt “gulerele albastre” și de ce sunt stigmatizați angajații blue collars?
#LecțiadeEconomie | Cine sunt “gulerele albe” din piața muncii? Totul despre lucrătorii white collars
#LecțiadeEconomie | Gamification – Ce este gamificarea? Competiția și recompensele ne iau mințile!
#LecțiadeEconomie | Ce este STAGFLAȚIA și de ce riscă lumea să se blocheze în ea?
#LecțiadeEconomie | Ce este “mâna invizibilă”? Conceptul “invisible hand”, temelia capitalismului
#LecțiadeEconomie | Big Mac Index: ce este, ce măsoară și de ce este delicios în analiza economică
#LecțiadeEconomie | Ce este contul ESCROW? Sau cum te poți proteja într-o tranzacție importantă
#LecțiadeEconomie | Eat Your Own Dog Food! Ce înseamnă să-ți “mănânci propria mâncare de câini”?
#LecțiadeEconomie | Ce este efectul J.Lo? Formele artistei Jennifer Lopez incită piețele financiare
#LecțiadeEconomie | Ce este FOMO – sau frica de a rata oportunități. De data aceasta… economice!
#LecțiadeEconomie | Mancession sau recesiunea bărbaților. Ce este, cum se manifestă, când apare?
#LecțiadeEconomie | Teoria prostului mai mare – Întotdeauna se găsește unul mai “isteț” ca tine
#LecțiadeEconomie | Învierea pisicii moarte. Ce reprezintă pe piețele financiare un “dead cat bounce”?
#LecțiadeEconomie | Ce este funemployment? Cum adică plăcerea de a savura… șomajul?!
#LecțiadeEconomie | ”Efectul Ianuarie” sau ”luna taurului” pe Wall Street
#LecțiadeEconomie | “Staycation” sau mai luați o pauză pe-acasă când se-anunță recesiune
#LecțiadeEconomie | Skimpflația sau zgârcenia contemporană. Afacerile umblă la calitate pe nesimțite
#LecțiadeEconomie | Sloganul Nike sau ultimele cuvinte ale unui ucigaș înaintea execuției
#LecțiadeEconomie | Cotă unică, cotă progresivă? Un reputat profesor de economie explică diferența
#LecțiadeEconomie: Business Angel | Ce este investitorul-minune într-un startup și cum îl găsim?
#LecțiadeEconomie | Iei credit și ți s-a cerut un fidejusor? Ce este fidejusiunea?
#LecțiadeEconomie | ”Dolarizarea” economiei și efectele ei perverse. Sau cum politicienii spun (și fac) lucruri trăsnite
#LecțiadeEconomie | Ce este shrinkflația? Prețul rămâne, dar cantitatea scade pe furiș
#LecțiadeEconomie: Amazon, paradoxul antitrust | Studenta de la Drept și ”călcâiul lui Ahile” al celui mai mare retailer de pe glob
#LecțiadeEconomie | Se interzice numerarul? Cash is King! Ce înseamnă expresia?
#LecțiadeEconomie: Barter sau troc? Mai putem vorbi azi de sistemul de schimb marfă contra marfă?
#LecțiadeEconomie: Ce este neomarxismul? Mai mult despre Școala de la Frankfurt, mai puțin despre trotinetiști
#LecțiadeEconomie: Monetarismul – Mai pot guvernele azi să stabilizeze economiile după teoria lui Milton Friedman?
#LecțiadeEconomie: Tauri sau urși? Bull Market – Ce este și cu ce se diferențiază de Bear Market?
#LecțiadeEconomie | Cele 4 principii de bază ale economiei. Și exemple răcoritoare direct din fabrica de bere!
#LecțiadeEconomie: “Teoria gândacului” – sau cum lucrurile rele din piețe sunt chiar mai rele decât par
#LecțiadeEconomie | Ce este burnout-ul? O lume întreagă pare epuizată la locul de muncă
#LecțiadeEconomie: Ce sunt FMCG-urile sau bunurile de consum cu mișcare rapidă?
#LecțiadeEconomie: Reshoring. Sau ce n-a putut pandemia, a reușit războiul. Companiile își aduc producția acasă
#LecțiadeEconomie: Zero-Sum-Game | Ce este un joc cu sumă nulă?
#LecțiadeEconomie: “Greedflation” | Ce este “lăcominflația”, mit sau realitatea vremurilor?
#LecțiadeEconomie | Sfaturi de miliardar. Warren Buffett: “Dacă nu găsești o modalitate de a face bani în timp ce dormi, vei munci până la moarte”
#LecțiadeEconomie | RIP, Metaverse! Ascensiunea și prăbușirea în doar trei ani a Metaversului propovăduit de Zuckerberg
#LecțiadeEconomie: Ce este greenwashing-ul? Ecologia le-a luat mințile companiilor, care fac orice de dragul ei
#LecțiadeEconomie: Ce este benchmarking-ul? Definiție, tipuri, costuri și utilizări
#LecțiadeEconomie: Hi-Flex Economy-Bine ai venit în economia flexibilă, unde totul e opțional!
#LecțiadeEconomie: Despre oameni și porci. Ce semnifică “Lipstick on a Pig”/”A Ruja Porcul”?
#LecțiaDeEconomie: Care este sensul expresiei economice “Cumpărați zvonul, vindeți știrile!”?
#LecțiadeEconomie: Ce este factoring-ul? Avantaje și “mituri” despre factoring
#LecțiadeEconomie: Foarte la modă, ce înseamnă totuși “economia circulară”? Ce beneficii avem?
#LecțiadeEconomie: Care e diferența între inflație și deflație? De ce inflația poate fi bună?
#LecțiadeEconomie: “Vinde în mai și cară-te!” Care e sensul zicalei “Sell in May and go away”?
#LecțiadeEconomie: Ce este IPO? Cum se calculează, care sunt aspectele care influențează IPO?
#LecțiadeEconomie: Ce este deficitul de cont curent? Cum trebuie gestionat, cum stă România?









