Analiză The Economist: Cum să câștigi Cupa Mondială. Doar 8 țări au câștigat până acum

Timp de citire: 6 minute

Din 1930, peste 80 de țări au participat la cele 22 de ediții ale Cupei Mondiale, acum desfășurându-se a 23-a ediție. Cu toate acestea, doar opt au revendicat vreodată trofeul. De ce sunt doar o mână de țări atât de bune la fotbal?, potrivit The Economist.

Întrebarea îi frământă pe mulți, nu doar pe fanii fotbalului. Xi Jinping, liderul Chinei, a râvnit mult timp la gloria fotbalistică; la fel și Muhammad bin Salman, prințul moștenitor al Arabiei Saudite. Succesul pe teren este o politică bună. Poate ridica starea de spirit a publicului și poate îmbunătăți percepțiile străinilor despre o țară. Dar gloria este greu de obținut.

Ca mulți alții înainte, The Economist a încercat să elaboreze o formulă pentru succesul în fotbal. A construit un model simplu, bazat pe ratingurile Elo ale echipelor naționale. Această măsură a performanței, derivată din șah, ia în considerare calibrul adversarilor și este considerată o aproximare mai bună a calității decât rezultatele turneelor, care pot fi denaturate de o remiză bună sau de un portar inspirat. Au calculat apoi în ce măsură din decalajul dintre țări poate fi explicat prin diferite variabile, de la puterea instituțiilor democratice ale unei țări până la înălțimea medie a bărbaților săi.

Cei mai influenți factori, au constatat, au fost averea, populația, înălțimea și geografia. Împreună, acestea reprezintă aproximativ 70% din variația scorurilor Elo. Cu toate acestea, niciun factor singular nu este decisiv. Țările bogate cheltuiesc mai mult pe antrenorat, facilități și dezvoltarea tinerilor, dar nu excelează întotdeauna. America este bogată, dar majoritatea banilor din sporturile americane se îndreaptă către alte jocuri. Monarhiile din Golf sunt extrem de bogate și pasionate de fotbal, dar totuși au performanțe sub așteptări.

Și mărimea contează. O populație mai mare oferă o rezervă mai mare de talente – totuși, așa cum arată China și India, aceasta nu este o garanție a gloriei. În ciuda populației lor de peste un miliard, cele două țări s-au calificat împreună la o singură Cupă Mondială. Mărimea contează, de asemenea, la propriu. Analiza noastră sugerează că înălțimea optimă pentru alții decât portarul este de aproximativ 181 cm.

Totuși, cea mai puternică variabilă este una pe care niciun guvern nu o poate influența: geografia și cultura sportivă pe care o aduce cu ea. De exemplu, echipele sud-americane au o medie cu aproximativ 640 de puncte Elo mai mare decât omologii lor asiatici, ceea ce înseamnă că se așteaptă să le învingă în peste 90% din cazuri. Chiar și după ajustarea diferențelor de venit, populație și fizic, prăpastia se micșorează doar la 492 de puncte. Echipele europene se bucură, de asemenea, de un avantaj.

Aceste avantaje regionale reflectă diferențe profunde în ceea ce privește profunzimea antrenoratului și intensitatea competiției. Ligile europene sunt un magnet pentru talentul global, public și investiții. Continentul găzduiește peste 200.000 de antrenori, mult mai mulți decât orice altă confederație. India are aproximativ 50 de antrenori care dețin cea mai înaltă licență din Asia; Spania, cu mai puțin de 5% din populația Indiei, are peste 2.000 cu calificare echivalentă. Banii agravează aceste diviziuni. Confederațiile mai bogate, cum ar fi cele din Europa și America de Sud, pot investi mult mai mult în antrenorat și dezvoltarea tinerilor.

Toate acestea fac ca succesul fotbalistic să se autoperpetueze. Analiza The Economist sugerează că cel mai bun predictor al locului în care se situează o țară astăzi este locul în care se afla în urmă cu decenii. Aproximativ patru cincimi din țările aflate în primul sfert al clasamentului Elo în 1976 sunt încă acolo. Dar, oricât de dificil ar fi să recupereze decalajul, nu este imposibil. O mână de țări au reușit să urce în clasament.

Japonia este una dintre ele. Nu ajunsese niciodată la o Cupă Mondială înainte de 1998, dar nu a ratat niciuna de atunci. La cel mai recent turneu, din Qatar, Japonia a învins grei precum Germania și Spania. Mulți consideră că de data aceasta este un cal negru. Îmbunătățirea nu poate fi atribuită economiei sau populației Japoniei, ambele stagnând din anii 1990. În schimb, succesul Japoniei reflectă strategia adoptată de autoritățile sale din fotbal.

În 1992, Japonia și-a reorganizat liga de amatori și a lansat o „Viziune de o Sută de Ani” cu scopul de a forma 100 de cluburi profesioniste până în 2092. De atunci, a ajustat continuu acest plan, studiind tendințele tactice globale și diseminându-le pe plan local. Aceasta include prescripții pentru cluburi, care sunt obligate să conducă academii de tineret, și pentru tipurile de jucători pe care sunt îndemnate să le producă. Odată apreciați în principal pentru disciplină și muncă asiduă, profesioniștii japonezi strălucesc astăzi prin abilitățile lor, adesea în marile ligi europene.

În mod esențial, abordarea Japoniei este de jos în sus. China, în schimb, a abordat fotbalul în același mod în care urmărește gloria olimpică: printr-un efort centralizat, finanțat generos, pentru a cultiva talentul. A eșuat deoarece fotbalul depinde de improvizație, imprevizibilitate și o bază solidă la nivel local, susține Mark Dreyer, jurnalist sportiv.

Oricât de eficiente au fost metodele Japoniei, acestea sunt și lente și costisitoare. Pentru multe țări mai sărace, există o cale mai rapidă: importul de talente. De exemplu, Senegalul a urcat în clasament nu prin dezvoltarea infrastructurii fotbalistice pe plan intern, ci prin atragerea unei diaspora instruite la academii din străinătate. Aproximativ jumătate din lotul echipei Teranga Lions la Cupa Mondială sunt fii de migranți senegalezi (în mare parte în Franța). Acest lucru este similar cu finanțarea dezvoltării prin remitențe: Senegalul câștigă recompense din exporturile sale de forță de muncă.

96% din lotul Curaçao la acest turneu și 62% din lotul Capului Verde s-au născut în străinătate. Aceste echipe sunt doar exemple extreme ale unei schimbări mai ample. Din 1994, ponderea jucătorilor care concurează pentru o altă țară decât cea în care s-au născut a crescut rapid, de la 9% în 1994 la 24% astăzi.

Există și alte modalități de a importa talente. Țările care sunt de obicei zgârcite cu pașapoartele le oferă uneori fotbaliștilor. Qatar, de exemplu, are mai mulți jucători naturalizați, cum ar fi Edmilson Junior, născut în Belgia. Marea vedetă a Chinei, Serginho (sau Sai Erjiniao, așa cum este cunoscut în patria sa adoptivă), s-a născut în Brazilia. Uneori, aceast vicleșug depășește chiar și regulile permisive adoptate de FIFA, forul de conducere al fotbalului: anul trecut a pedepsit Malaezia pentru că a trimis șapte jucători ale căror rădăcini malaeziane fuseseră falsificate.

Disperarea Malaeziei este o indicație a recompenselor bogate pe care le poate aduce strategia. Un studiu despre Cupele Mondiale a constatat că echipele cu mai mulți jucători născuți în străinătate au avut tendința de a progresa mai mult, chiar și după ce au controlat bogăția și tradiția fotbalistică. La Cupa Mondială anterioară, Marocul a oferit o dovadă și mai vie: a devenit prima echipă africană care a ajuns într-o semifinală a Cupei Mondiale cu un lot de 26 de jucători, dintre care 14 erau născuți în străinătate.

Beneficiile migrației revin atât țării exportatoare, cât și celei importatoare. Copiii migranților în Europa ajung adesea să joace pentru țara adoptivă a părinților lor, nu pentru cea de origine. Cea mai mare vedetă a Spaniei, Lamine Yamal, este fiul unor imigranți din Maroc și Guineea Ecuatorială. Prima linie a Angliei îi are în componență pe Bukayo Saka (de origine nigeriană) și Marcus Rashford (din Caraibe). Echipa Franței este formată aproape în întregime din copii ai migranților. Lotul său îl are în componență pe Désiré Doué, a cărui familie surprinde dualitatea impactului migrației asupra fotbalului. Désiré joacă pentru Franța, dar fratele său Guéla reprezintă Coasta de Fildeș.

Apelul la un grup de talente mai divers stimulează performanța pe teren. Un studiu din 2023 a constatat că o creștere a „diversității ancestrale” a unei echipe duce la rezultate mai bune. În introspecția profundă determinată de eșecul Italiei de a se califica la această Cupă Mondială (singura câștigătoare din trecut care a ratat calificarea), unii comentatori au dat vina pe regulile stricte de cetățenie care au împiedicat mulți migranți să joace pentru Azzurri.

Deloc surprinzător, diversitatea echipelor de fotbal de succes îi înfurie pe rasiști și pe dușmanii migrației. Când Anglia este inevitabil eliminată din turnee, jucătorii săi de culoare sunt cei care sunt supuși celor mai multe abuzuri. Un studiu publicat la începutul acestui an a constatat că victoriile echipelor mai diverse sunt urmate de atitudini mai favorabile față de imigrație, dar că înfrângerile pot înrăutăți percepțiile asupra imigranților și pot crește sprijinul pentru extrema dreaptă. Victoria sau înfrângerea nu este doar o chestiune de drept de laudă.

Cele 8 țări care au câștigat până acum Campionatului Mondial de Fotbal masculin (FIFA World Cup) sunt: