Jocuri de putere la Vatican: un istoric al religiilor explică încurcatele ițe ale alegerii noului Papă

Buda Péter, unul dintre cei mai cunoscuți istorici ai religiilor din Ungaria, cu expertiză și în studii de securitate națională și politică externă, a acordat un interviu pentru publicația independentă maghiară Telex.hu, în care a discutat pe larg despre implicațiile la nivel global al luptei pentru putere de la Vatican, după decesul Papei Francisc, survenit subit la începutul acestei săptămâni. ”În istoria papalității, ar fi dificil să identificăm măcar un singur caz în care realitățile geopolitice să nu fi jucat un rol important în alegerea unui Papă”, spune el.

Pe măsură ce Papa Francisc a căutat să realizeze unitatea între culturi și religii, el s-a deosebit tot mai mult sub aspect filosofic și geopolitic de suveraniștii populiști și de naționaliștii creștini, incapabili să se ridice deasupra limitelor propriului cadru cultural sau, mai degrabă, ”tribal”, spune Buda.

În acest context, cu o administrație la Washington puternic conservatoare, inclusiv din perspectivă religioasă, este foarte greu de imaginat că tabăra lui Donald Trump nu va face tot posibilul pentru a influența alegerea viitorului Papă în favoarea sa.

În ce privește predicțiile, istoricul maghiar spune că este imposibil ca cineva din afara Conclavului să poată facă o predicție credibilă despre identitatea următorului Papă. Printre numele vehiculate drept favoriți se numără și cardinalul maghiar Erdő Péter, ale cărui șanse par să fi fost evaluate pozitiv prin rolul important pe care l-a jucat în procesul de apropiere dintre Biserica Ortodoxă Rusă și cea Catolică, desfășurat în ultimele decenii. Totuși, spune Buda, tocmai acest lucru s-ar putea dovedi un obstacol insurmontabil pentru cardinalul maghiar.

Din această perspectivă a politicii celor mai importante culte de pe continentul european, războiul declanșat de Rusia acum mai bine de trei ani nu a fost deloc în favoarea apropierii celor două mari biserici, care își începuseră colaborarea și apropierea la nivel înalt mizând – ambele, deopotrivă – pe o alianță în lupta împotriva unui Occident secular, mai apreciază Buda.

Interviul acordat de Buda Péter jurnalistului Telex Dezső András, pe larg, mai jos:

Dezső András: Analiștii proceselor geopolitice iau mai puțin în considerare religia, rolul și semnificația bisericilor. Asta spre deosebire de Dvs., în ale cărui analize religia este adesea un element cheie. Ceea ce nu este, desigur, o surpriză, având în vedere că, deși ați lucrat ani de zile în domeniul securității naționale, sunteți și un cunoscut istoric religios. Chiar dacă nu este la modă să examinăm cadrul religios în analizele politice, atunci când moare un Papă, politica pare să joace un rol foarte important în comemorarea vieții sale și a valorilor pe care le-a reprezentat. De ce se întâmplă în felul ăsta?

Buda Péter: Ignorarea sau cel puțin neglijarea factorului religios în analizele politice sau de securitate este un efect regretabil al teoriei secularizării – care între timp și-a arătat limitele – și este parțial un fenomen care decurge din aceasta. Deși s-au înregistrat unele progrese în acest sens de la începutul acestui mileniu, din păcate acest timp nu pare să fie suficient pentru a corecta consecințele unor decenii întregi de gândire greșită.

Totuși, în legătură cu schimbarea Papei, putem asista, într-adevăr, la devoalarea unor aspecte politice. Acest lucru se datorează faptului că instituția papală a fost strâns legată de lumea politicii încă de la începuturile sale și, prin exercitarea soft-power-ului de care beneficiază, este capabilă să exercite o influență excepțională asupra proceselor politice și chiar asupra legitimității unei anumite puteri politice date.

D.A.: Pentru mulți a fost o surpriză majoră faptul că, în 1978, conclavul cardinalilor l-a ales pe Karol Wojtyła drept succesor al Papei Ioan Paul I, care a stat pe scaunul pontifical doar 33 de zile. Wojtyła a fost primul papă ne-italian din 1523 încoace, precum și primul provenit din Europa Centrală și primul de origine slavă. Dar, poate cel mai important din punct de vedere politic, noul Papă polonez, care și-a ales numele de Ioan Paul al II-lea, provenea dintr-o țară socialistă. Cât de important este mediul geopolitic în alegerea unui Papă?

B.P.: Într-o mare măsură. În istoria papalității, ar fi dificil să menționăm măcar un caz în care realitățile geopolitice să nu fi jucat un rol important în alegerea unui Papă. Motivul este că Biserica Catolică este caracterizată de o filosofie geopolitică specifică. Această filosofie – așa cum o exprimă iezuitul Antonio Spadaro, un confident al Papei Francisc, în lucrarea sa intitulată «L’atlante di Francesco: Vaticano e politica internazionale» – vede lumea ca un singur oraș cu o singură politică și își propune să creeze o «autoritate politică universală» (publica auctoritas universalis), bazată pe o paradigmă a relațiilor internaționale care, în cele din urmă, afirmă o ordine transcendentă.

Biserica încearcă să implementeze acest obiectiv în contextul unor realități geopolitice specifice, iar acest lucru necesită adaptări extrem de complexe – în multe cazuri, neînțelese la prima vedere pentru cei din afară.

După al Doilea Război Mondial, realitatea geopolitică era reprezentată de un bloc estic ateu și un Occident în proces accelerat de secularizare. Acesta din urmă era condus de Statele Unite protestante, suspicioase față de catolicism. Este demn de remarcat faptul că Kennedy, catolicul, a trebuit să se angajeze la acea vreme că va lua Constituția americană drept carte de căpătâi, în locul cuvântului Papei.

La vremea aceea, nu a fost deloc o coincidență că, după moartea Papei Pius al XII-lea, a ajuns în fruntea bisericii Papa Ioan al XXIII-lea, care a convocat apoi Al Doilea Conciliu al Vaticanului, la care s-a realizat cea mai profundă adaptare a formulării învățăturii bisericești din timpurile moderne – în spiritul adaptării la realitățile menționate mai sus.

Învățătura Conciliului privind libertatea de conștiință și religie, de exemplu, a fost formulată în mod special sub presiunea episcopilor americani, cu participarea influentă a iezuitului american John Courtney Murray, deoarece învățătura pre-conciliară a bisericii nu era acceptabilă în Statele Unite.

Alegerea lui Ioan Paul al II-lea a avut loc la apusul erei sovietice; ne amintim că starea Secretarului General al PCUS, Leonid Brejnev, care fusese grav bolnav de ani de zile, era deja foarte afectată, omul suferea deja de demență, deși încă se menținea la putere, iar starea lui reflecta fidel starea irevocabil lipsită de speranță a sistemului sovietic însuși. Atunci a venit astfel momentul acceptării acestei provocări, alegând un Papă din tabăra socialistă – unul polonez. Mai mult, în Polonia, Biserica Catolică a reprezentat o bază fundamentală a rezistenței împotriva sistemului, spre deosebire de cazul Ungariei, de exemplu.

D.A.: Și Papa Francisc a stabilit niște premiere: în 2013, a devenit primul Papă din Americi și a fost, de asemenea, primul Papă iezuit. Ce interese geopolitice ar fi putut juca un rol în alegerea sa?

B.P.: Având în vedere filosofia geopolitică specifică a bisericii menționată mai sus, alegerea Papei Francisc a avut loc într-un moment critic. Adolfo Nicolás Pachón, fost general al Ordinului Iezuit, a formulat provocarea fundamentală astfel: «trebuie să considerăm umanitatea ca un întreg unificat, nu ca o colecție de țări izolate, cu propriile tradiții, propria cultură, propriile prejudecăți», ceea ce înseamnă că în timpul nostru «cu toții trebuie să ne unim».

Papa Francisc a căutat atunci cu adevărat să realizeze această unificare între culturi și religii; el a contrapus această considerație geopolitico-filosofică în raport cu populismul suveranist și cu naționalismul creștin – inclusiv cu cel al unor catolici – care nu sunt capabili să se ridice deasupra limitelor propriului cadru cultural sau, mai degrabă, ”tribal”.

D.A.: În Statele Unite, spun unii, sentimentul antipapal a crescut incredibil de mult în ultimii ani, iar de acolo s-a răspândit și în Europa. În 2016, Papa Francisc, referindu-se la Trump, a spus: «Nu este un creștin acela care se gândește doar la construirea de ziduri, și nu de poduri». Acum, că Papa a murit, cât de mult s-ar putea intensifica eforturile administrației Trump de a se asigura că următorul Papă îi va fi mai favorabil? Sau, de cealaltă parte: în ce măsură este Vaticanul capabil sau dispus să reziste cerințelor sau presiunilor din Statelor Unite?

B.P.: Pentru a vedea cât de real este acest conflict, merită să ne reamintim că ostilitatea taberei Trump față de Papa Francisc a mers atât de departe încât Steve Bannon, fostul manager de campanie și consilier strategic al lui Trump, a lansat un apel: pentru a câștiga războiul cu Papa, trebuie mai întâi închise robinetele financiare, adică trebuie întreruptă finanțarea Vaticanului. Același Bannon, pe când era încă șeful campaniei lui Trump, i-a spus vice-premierului italian de la acea vreme, Matteo Salvini, în 2016: «Atacă-l pe Papă!».

Așadar, nu este surprinzător că, potrivit unei analize pregătite pentru un portal de investigații de către Institutul pentru Dialog Strategic, mai mulți boți de Twitter, probabil pro-Trump, și-au îndreptat atacurile către Papa Francisc.

Edward Pentin, un renumit expert american al Vaticanului, apropiat de tabăra creștină a lui Trump, l-a criticat pe Papă pentru că, în opinia sa, opiniile sale despre imigrație nu sunt în concordanță cu cele ale creștinilor de rând, care constituie o parte importantă a bazei de vot a lui Donald Trump, dar și a lui Matteo Salvini, a lui Viktor Orbán, Nigel Farage sau Marine Le Pen.

În acest moment, esența conflictului devine clară: opoziția menționată anterior între viziunea – geopolitică – a unei sinteze universale între culturi și religii și fragmentarea unor identități tribale particulare ridicate la o valoare absolută. Iar acest conflict a ieșit cu adevărat la suprafață odată cu realegerea lui Trump.

Forța acestei idei este indicată de faptul că politicianul american l-a nominalizat în funcția de ambasador la Vatican pe Brian Burch, considerat un critic dur al Papei Francisc și care l-a acuzat pe Papa că a provocat o confuzie enormă în biserică.

Papa Francisc l-a numit apoi arhiepiscop de Washington pe Robert McElroy, unul dintre cei mai importanți critici ai lui Trump în rândul liderilor catolici americani, care a declarat că planurile președintelui SUA de deportare în masă sunt contrare justiției creștine.

Apoi, a urmat izbucnirea vicepreședintelui J. D. Vance împotriva liderilor bisericii americane care au condamnat politica de imigrație a lui Trump, urmată de o scrisoare a Papei Francisc în care șeful bisericii l-a mustrat dur pe Vance.

Un fost membru al personalului de la Radio Vatican a spus despre situația asta, în care un Papă îl confruntă atât de deschis pe președintele Statelor Unite, la nici trei săptămâni după inaugurarea sa, că a fost un «eveniment seismic».

Ca atare, cred că nu mai este nevoie de nicio demonstrație în ce privește faptul că, în acest context, este foarte greu de imaginat că tabăra lui Donald Trump nu va face tot posibilul pentru a influența alegerea viitorului Papă în favoarea sa.

Desigur, influența nu înseamnă neapărat persuadarea personală a unor cardinali, luați individual, ci mai degrabă unii pași dinspre partea americană care ar permite liderilor bisericești să facă un bilanț, ca să spunem așa, adică să identifice corect direcția care merită urmată pentru a profita la maximum de relația lor cu «superputerea» lumii.

Fără îndoială că, în acest moment, ar putea ieși la iveală diferența uriașă dintre filosofia geopolitică menționată anterior a bisericii și orizontul istoric al factorilor de decizie din SUA: pe de o parte, prima tabără nu va fi deloc dispusă să sacrifice șansa implementării pe termen lung a filosofiei sale pe altarul exploatării pe termen scurt, al cărei preț ar fi limitarea obiectivului universal al bisericii prin atașamentul față de naționalismul creștin al lui Trump.

În același timp, nu se poate exclude situația în care, în cele din urmă, liderii americani se vor adapta, învățând parțial din propriile lor inevitabile eșecuri, și vor folosi puterea interpersonală universală și fără precedent pe care o poate oferi biserica. În orice caz, Brian Burch, ambasadorul desemnat la Vatican, despre care am menționat anterior, a vorbit despre modul în care influența globală a Sfântului Scaun transformă Vaticanul într-un partener esențial în promovarea numeroaselor interese americane.

D.A.: Mulți se așteaptă la un conclav prelungit, tocmai din cauza celor prezentate mai sus și a ceea ce s-a întâmplat în 1978, când Karol Wojtyła, pe atunci aproape complet necunoscut, a devenit Papă. Ce scenarii considerați ca fiind realiste?

B.P.: Eu spun că în această chestiune se aplică principiul care spune că «dacă tăceai, filosof rămâneai». Este imposibil ca unul din afară, un străin, să zic așa, să ofere o predicție definitivă și credibilă cu privire la această problemă. Mai mult, în anumite privințe, acest lucru este valabil chiar și pentru cei din interior, adică pentru cardinalii înșiși, cei care îl aleg pe Papă, majoritatea aleși nu cu mult timp în urmă de Papa Francisc din țări îndepărtate ale lumii și care, prin urmare, nici măcar nu se cunosc între ei.

Prin urmare, dinamica predominantă în acest cerc este, fatalmente, imposibil de modelat.

Este cert că modul de gestionare a opoziției dintre abordarea mai inclusivă, reprezentată de Papa Francisc, și abordarea mai tradițională, care i se opune, va fi unul dintre principalele subiecte de dezbatere. Iar dezbaterea va fi pătrunsă de necesitatea adaptării la situația geopolitică creată de anumiți actori politici globali – precum Statele Unite, China și Rusia.

De exemplu, pe lângă problematica mai evidentă a Rusiei, aș atrage atenția asupra posibilului scenariu al alegerii unui candidat prin care Vaticanul ar dori să joace un rol de mediere, de punte între China, Statele Unite și Occident. Consecințele geopolitice ale acestui fapt ar fi enorme în situația politică mondială actuală. Asta dincolo de faptul că eu, din păcate, nu cred în sustenabilitatea morală și practică a unei astfel de alăturări.

D.A.: Sunt mulți cei care îl văd pe Erdő Péter drept un potențial candidat. Credeți la fel?

B.P.: Răspunsul meu de mai sus este parțial valid aici, și anume că nu văd rostul de a face afirmații serioase sau definitive despre anumite persoane.

Nu în ultimul rând pentru că nu contează atât persoana anume, cât direcția aleasă, direcție pe care mai multe persoane ar putea să o impună, astfel încât, în loc de o persoană care altfel pare mai probabilă pe hârtie, ar câștiga mai degrabă un candidat care face compromisuri, mai puțin cunoscut și mai puțin influent.

Este un fapt cunoscut acela că Erdő Péter se află de ani de zile în fruntea listei potențialilor candidați papali, ceea ce indică influența ecleziastică internațională a cardinalului maghiar, cel puțin în cercurile conservatoare, cu siguranță. Un semn caracteristic în acest sens este faptul că, în 2019, Robert Moynihan, un vaticanist bine cunoscut și influent în rândul catolicilor conservatori americani, a realizat o serie de interviuri cu el. În introducerea volumului pe care l-a publicat, el scrie că «Erdő se află într-o poziție unică pentru a identifica și aborda problemele ridicate de secularism».

Este grăitor faptul că volumul a fost prefațat de extrem de prestigiosul și influentul cardinal Angelo Sodano, fostul secretar de stat al Papei Ioan Paul al II-lea.

În ceea ce-l privește pe Moynihan, trebuie menționat cu siguranță că acesta a fost un important susținător al apropierii dintre ortodocși și catolici timp de mulți ani, a vizitat Rusia de nenumărate ori, iar revista pe care o patronează, «Inside the Vatican», a oferit spații largi unor interviuri de «popularizare» cu lideri ai Bisericii Ortodoxe Ruse chiar în momentul în care Erdő, în calitate de președinte al Consiliului Conferințelor Episcopale Europene, juca un rol decisiv în procesul de apropiere. După cum spune Moynihan, în aceste interviuri, liderii bisericii ruse și-au exprimat intenția de a colabora cu catolicii împotriva secularizării crescânde a Europei și a lumii.

Astăzi, pe fundalul războiului care se desfășoară de trei ani cu binecuvântarea explicită a Bisericii Ortodoxe Ruse, este, desigur, clar ce anume se încadrează în această «activitate» din partea ortodoxiei rusești.

În ceea ce-l privește pe Moynihan, trebuie spus și că, deși îl numește pe Erdő Péter «bunul meu prieten», acesta este în contact cu americanul conservator ortodox Rod Dreher, care locuiește la Budapesta, este un bun prieten al vicepreședintelui american J. D. Vance și care are, de asemenea, relații strânse – inclusiv ideologice – cu liderii partidului de guvernământ maghiar.

Potrivit lui Moynihan, el l-a întâlnit pe Dreher la un eveniment la care a participat și mitropolitul Ilarion (fostul mitropolit ortodox al Eparhiei Budapestei și al Ungariei, n.n.). Moynihan consideră deosebit de important să atragă atenția în articolul său asupra faptului că Dreher, Erdő și Ilarion locuiesc cu toții la Budapesta. În același timp, Moynihan este și un mare susținător al arhiepiscopului Viganò, care vorbește despre Moscova ca despre o forță escatologică ce ține în frâu Anticristul (adică secularizarea) și, în acest spirit, a afirmat că Statele Unite și Europa ar trebui să formeze o alianță cu Rusia pentru a reconstrui civilizația creștină.

Nu este o coincidență faptul că Viganò – care a fost excomunicat din biserică de Papa Francisc nu cu mult timp în urmă, din motive de indisciplină clericală – este un susținător convins al lui Trump, în sprijinul alegerii căruia a redactat o scrisoare deschisă pe care a distribuit-o cu mândrie chiar președintele Trump pe pagina sa de socializare. În această scrisoare, arhiepiscopul scrie despre Trump că este un politician care luptă împotriva forțelor Anticristului, identificate cu opoziția, și care vrea să impună «împărăția lui Hristos».

Desigur că, chiar și fără a oferi mai multe detalii, se poate observa că, pe fondul conexiunilor personale și ideologice prezentate aici, cardinalul maghiar cel puțin nu se află într-o poziție proastă față de actuala conducere a Statelor Unite.

D.A.: Ați studiat mult relația dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Vatican (și anumite partide politice de dreapta, inclusiv Fidesz), în care Erdő Péter și Semjén Zsolt (vicepremier al Ungariei în mandatele succesive ale premierului Orbán, n.n.) joacă, de asemenea, roluri cheie. Ar beneficia Kremlinul dacă Erdő ar deveni Papă? Ce avantaj ar putea obține Rusia din asta?

B.P.: Șansele lui Erdő Péter au fost parțial sporite chiar de rolul său cheie în apropierea dintre Biserica Ortodoxă Rusă și cea Catolică din ultimele decenii – dar acesta s-ar putea dovedi a fi, în egală măsură, și un obstacol insurmontabil, în funcție de cum se va interpreta în perioada alegerilor papale problematica războiului de agresiune lansat de ruși.

Nu încape îndoială că războiul din ultimii mai bine de trei ani nu a fost deloc bine primit de oamenii bisericii care mizaseră pe o alianță cu Moscova în lupta împotriva Occidentului secular. La fel de clar este că ei nu cred că Moscova își imaginează acest război ca pe o adevărată cruciadă, așa cum a menționat în repetate rânduri liderul Bisericii Ortodoxe Ruse, de exemplu, când a descris războiul ca pe o luptă împotriva Anticristului întruchipat de Occident.

Prin urmare, este complicat de ieșit din această situație fără să-ți pierzi reputația.

Să ne gândim doar că, cu câteva luni înainte de începerea războiului, Congresul Euharistic Internațional de la Budapesta, organizat de Erdő Péter, s-a deschis cu binecuvântarea Patriarhului Kirill – binecuvântarea fiind transmisă prin intermediul Mitropolitului Ilarion – care la scurt timp după aceea a declarat amnistie pentru soldații ruși care ucideau ucraineni și luptau cu forțele «antihristice».

Absurditatea situației este indicată de faptul că până și renumitul autor catolic conservator George Weigel a numit ideea unei alăturări dintre ortodocșii ruși și catolici o întreprindere lipsită de sens, atrăgând atenția asupra faptului că, după CIO și FIFA, pe care le-a numit cele două cele mai corupte organizații de pe planetă, este timpul ca Vaticanul să-l informeze pe Patriarhul Kirill că apropierea dintre cele două biserici este suspendată până când capul Bisericii Ortodoxe Ruse nu va reuși să dovedească faptul că nu este marioneta lui Putin.

În acest context, un cardinal maghiar care joacă un rol important în apropierea dintre ortodocși și catolici ar fi, în mod firesc, un candidat care vine mănușă pentru Moscova. De altfel, el a afirmat încă în 2010 că Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă sunt atât de apropiate dogmatic una de cealaltă, încât îi provoacă o durere personală faptul că această comuniune nu este completă și perfectă.

Între timp, aceeași Biserică Ortodoxă Rusă, din păcate, a acționat ca un braț spiritual al statului rus, legitimând arestarea sau lichidarea disidenților, fiind un jucător esențial în operațiunea de influență a serviciilor secrete ruse pentru a câștiga simpatia occidentalilor conservatori.

Moscova mizează pe faptul că un Papă care întreține relații bune cu rușii și care este aliat cu ortodoxia rusă ar putea facilita considerabil promovarea intereselor de politică externă ale Rusiei, prin influențarea favorabilă a atitudinii forțelor politice occidentale față de interesele rusești.

Este important să ne reamintim în acest moment că ideea unei alianțe între Occident și Moscova are o istorie de mai multe decenii în biserică: încă din anii 1950, Giorgio La Pira, un renumit politician catolic italian și fost mare susținător al acestei alianțe, nici măcar nu a ezitat să corespondeze cu Stalin. De asemenea, se știe că Papa Ioan Paul al II-lea a avut în vedere realizarea unei adevărate unități europene – cu includerea Rusiei, desigur –, pe fundalul unei unități ecumenice între Biserica Catolică și cea Ortodoxă.

Este deosebit de interesant faptul că această idee este explicată de partea catolică prin viziunea de la Fatima, în care Fecioara Maria ar fi vorbit despre Rusia «care se convertește», ceea ce va însemna că unitatea catolico-ortodoxă va fi restabilită, iar aceasta va fi garanția unei păci globale.

D.A.: S-ar putea face vreo legătură între tragicul eveniment al morții Papei și anunțul recent al lui Putin, conform căruia ar fi dispus să negocieze cu Zelenski? Cât de mare este oportunitatea și cât de mare este amenințarea pe care o reprezintă moartea Papei Francisc pentru Rusia?

B.P.: Șansele unui candidat care menține relații bune cu rușii cresc dacă există măcar o șansă de consolidare din partea rusă. În acest context, este cu siguranță interesant că anunțul complet neașteptat al lui Putin tocmai acum a avut loc. Este cert că alegerea unui Papă mai favorabil Rusiei ar merita cu siguranță o întâlnire cu Zelenski pentru Putin. Sau cel puțin comunicarea intenției de a face acest lucru.

Deși nu cunoaștem contextul real, nu este o coincidență faptul că, în scurta declarație emisă cu ocazia morții Papei, președintele rus a subliniat în mod specific că Papa Francisc a susținut activ dialogul dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Catolică.

Procedând astfel, Putin a arătat clar că este interesat să mențină alianța care începuse să se dezvolte între Moscova și Vatican în ultimele decenii, parțial cu implicarea influentă a cardinalului Erdő.

Să revenim puțin la Ilarion, liderul Bisericii Ortodoxe Ruse care s-a mutat din Ungaria la Praga și care menține legături strânse atât cu conducerea politică maghiară, cât și cu cardinalul Erdő. El a fost cel care, în 2009, i-a spus și reconfirmat Papei de atunci, Papa Benedict al XVI-lea, că Biserica Ortodoxă va fi de acum un aliat al Bisericii Catolice în convertirea Europei seculare.

Să ne mai reamintim ceva: tot acela a fost anul în care actualul prim-ministru al Ungariei a făcut o schimbare radicală în relația sa cu Moscova.

În esență, această «construire de alianțe» a continuat și în timpul pontificatului Papei Francisc, recent decedat.

Profunzimea și consecințele geopolitice ale acestui fapt sunt indicate de faptul că, în timpul întâlnirii din 2019 dintre președintele Rusiei și șeful Bisericii Catolice, ambasadorul rus acreditat pe lângă Sfântul Scaun, Alexandr Avdeyev, a declarat frust că Biserica Catolică nu este capabilă să rezolve multe probleme «fără a ține cont de logica politică a Rusiei și de experiențele ortodoxiei noastre».

Desigur, este o formulare diplomatică, dar care arată cât se poate de clar ce așteptări și ce fel de influență ar putea exercita Moscova în timpul alegerilor papale. Fără doar și poate, am putea vedea și cum filosofia geopolitică papală încearcă să fie impusă în practică prin alianțe și compromisuri cu puterile lumești. În acest sens, una dintre cele mai mari întrebări în acest moment este cum va fi recepționată de Vatican schimbarea civilizațională care are loc în SUA, schimbare rescrisă pe baze ideologice, mai precis prin răsturnarea ordinii alianțelor occidentale și prin deschiderea largă a ușii către Moscova.