În pofida unui număr mai mare de stații de încărcare și a unei armonizări la nivelul prizelor de alimentare, nivelul neomogen de instalare a infrastructurii de încărcare îngreunează deplasarea cu vehicule electrice pe teritoriul UE, arată un raport al Curții Europene de Conturi. Cu alte cuvinte, oricât de surprinzător al părea, nu există ținte clare și coerente la nivelul UE privind infrastructura de încărcare.
Propunerea inițială a Comisiei de directivă privind infrastructura pentru combustibili alternativi prevedea un număr minim de puncte de încărcare în fiecare stat membru și un total de 800 000 de astfel de puncte pe tot teritoriul UE până în 2020. În plus, în evaluarea impactului care însoțea propunerea, se făcea observația că nestabilirea unor ținte obligatorii în materie de infrastructură ar afecta eficacitatea politicii și că acordarea unei marje largi de libertate statelor membre ar putea împiedica realizarea satisfăcătoare a obiectivelor specifice și generale.
Propunerea inițială a Comisiei nu a fost însă reținută de colegiuitori: în forma în care a fost adoptată în 2014, Directiva privind infrastructura pentru combustibili alternativi nu specifică un număr minim de puncte de încărcare. Statelor membre li se cerea, în schimb, să instaleze un număr „corespunzător” de astfel de puncte, arată Curtea Europeană de Conturi. Preambulul menționează că ar trebui să se respecte doar un raport orientativ recomandat, și anume un raport de un punct de încărcare accesibil publicului la fiecare 10 vehicule electrice, neimpunându-se nicio cerință de a se lua în considerare distribuția geografică, densitatea populației sau gradul de acoperire a rețelei. Situația este cu totul alta în ceea ce privește distanța medie pe care o recomandă directiva între punctele de încărcare din rețeaua centrală TEN-T pentru realimentarea cu gaz natural comprimat și cu gaz natural lichefiat (150 km și, respectiv, 400 km), potrivit DCNews.ro
Obiectivele prevăzute pentru energia electrică în Directiva privind infrastructura pentru combustibili alternativi -Statele membre se asigură, prin intermediul cadrelor lor naționale de politică, că un număr corespunzător de puncte de încărcare accesibile publicului este instalat până la 31 decembrie 2020, pentru a garanta că vehiculele electrice pot circula cel puțin în aglomerările urbane/suburbane și în alte zone dens populate, și, dacă este cazul, în cadrul unor rețele stabilite de statele membre.
Comisia evaluează aplicarea cerințelor prevăzute mai sus și, după caz, prezintă o propunere de modificare a directivei, ținând cont de dezvoltarea pieței vehiculelor electrice, pentru a garanta că un număr suplimentar de puncte de încărcare accesibile publicului este instalat în fiecare stat membru până la 31 decembrie 2025, cel puțin în rețeaua centrală TEN-T, în aglomerările urbane/suburbane și în alte zone dens populate.
Așadar, Directiva privind infrastructura pentru combustibili alternativi lasă la latitudinea statelor membre definirea criteriilor privind accesibilitatea publică și puterea nominală a punctelor de încărcare și nu face distincție între diferitele tipuri de vehicule electrice. Din acest motiv, este dificil să se estimeze nevoile precise în materie de infrastructură, să se evalueze acuratețea cifrelor raportate și să se realizeze comparații între țări. În această directivă, un „punct de încărcare accesibil publicului” înseamnă un punct care oferă utilizatorilor un acces nediscriminatoriu în întreaga Uniune, cu posibile diferențe în ceea ce privește forma de autentificare, condițiile de utilizare și plata. Având în vedere caracterul general al acestei definiții, unele state membre definesc punctele de încărcare publice ca fiind cele situate în spații publice și accesibile 24 de ore din 24, șapte zile pe săptămână, iar punctele de încărcare „semipublice” ca fiind cele accesibile numai în anumite intervale orare și sub rezerva unor restricții de utilizare (cum ar fi cerința de a utiliza o parcare, un hotel sau un centru comercial asociat). Alte state membre nu operează o astfel de distincție și consideră că punctele de încărcare publice sunt toate cele care nu sunt private.
În altă ordine de idei, directiva privind infrastructura pentru combustibili alternativi face distincție numai între punctele de încărcare normale (mai mici de 22 kW) și punctele de încărcare rapide (mai mari de 22 kW), deși în uz există multe alte categorii de putere. În practică, directiva consideră ca echivalente punctele de încărcare cu o putere nominală mai mică de 22 kW și cele cu o putere de 350 kW, în pofida unei diferențe considerabile în ceea ce privește viteza de încărcare.
