Daniel Dăianu: Democrația nu este o întâmplare

Autor: Daniel Dăianu, pentru Adevărul

A devenit un laitmotiv în conversaţia publică teza că democraţia este fragilă. Într-un eseu din New York Times se poate citi că „democraţia este pentru zei” şi că nu trebuie să fim surprinşi că oamenii nu o pot păstra (Costică Bradatan, NYT, 15 iulie 2019). Se mai spune că dominante pentru om sunt instincte de supravieţuire şi reproducere, de putere.

Însă, deşi fiinţa umană are propensiuni ancestrale, nu înseamnă că interacţiunile dintre oameni, grupuri de oameni, comunităţi nu pot fi modelate de instituţii şi norme, care să exprime şi să protejeze ceea ce a definit progresul uman, ascensiunea omului ca fiinţă raţională, ieşirea din sălbăticie, libertatea ca aspiraţie şi fapt.

Există şi ceea ce numim conştiinţa la nivel individual şi de comunitate, sentimente de ruşine şi vinovăţie (shame and guilt), care ajută oamenii să fie mai buni, să se îndrepte. Există însă şi urâţenia umană: cinism, răutate, lipsă de scrupule, cruzime, minciună, ipocrizie, laşitate etc. Este o luptă între bine şi rău, între sentimente nobile şi sentimente primare.

Democraţia, ca spaţiu de manifestare a libertăţii, a demnităţii umane, nu este o întâmplare, are forţă imanentă în gândirea omului. Pe de altă parte, asaltul unei mulţimi (mob) asupra Capitoliului în capitala SUA a dat apă la moară viziunilor pesimiste privind democraţia. Dar imaginile cu asaltul din 6 ianuarie pălesc dacă avem în vedere ce se întâmplă în ţări conduse în mod autocratic, discreţionar, dictatorial, unde viaţa adversarilor politici nu contează, în ţări unde au loc epurări etnice şi alte nenorociri. Sau cum se întâmplă în narco-state, cu grupări angajate în activităţi ilegale/criminale şi care controlează instituţii ale statului, cu corupţie endemică sau ţări unde au loc războaie civile de durată.

Există ţări unde democraţia este de faţadă, cu militari în spatele politicienilor, care sunt mai degrabă simple marionete.

Divizări mari în societate şi declinul economic au alimentat extremismul

Dacă ne referim la America precum un etalon al capitalismului, se observă falii adânci: erodarea clasei mijlocii, polarizarea veniturilor la o scară greu de crezut pentru o societate atât de avansată economic şi tehnologic, atât de bogată. Dar fracturi adânci se observă şi în alte ţări dezvoltate.

Globalizarea neînfrânată, suprafinancializarea, intrarea Chinei şi a altor economii cu salarii mici pe pieţe globale, noi tehnologii au provocat dislocări/înlocuiri majore în lanţuri de producţie în ţări dezvoltate, perturbări pe piaţa muncii, ce nu au fost compensate de restructurări în pas adecvat, de politici publice – nici nu era posibil în întregime.

Yascha Mounk observă că aşa cum se poate vorbi despre „democraţie iliberală”, se poate vorbi despre „liberalism nedemocratic” („The People vs Democracy”, 2018) – când numeroşi oameni simt că nu mai au control asupra vieţii lor. Problematica economică în ţările occidentale este de pus în relaţie cu un declin al ponderii economiilor lor în spaţiul global, pe fondul ascensiunii economiilor asiatice. De aici apar conflicte distribuţionale, ce erau de întâlnit mai ales în lumea subdezvoltată. Aceste conflicte au fost accentuate pe măsură ce o parte tot mai mică din populaţie s-a bucurat de creşterea economică. Oricât ar părea de curios, noţiunea de „elite extractive” poate fi aplicată şi în societăţi avansate. Dar „extracţia de resurse” nu are dimensiunea din ţări unde exploatarea resurselor are corespondent în delapidare masivă, aproape instituţionalizată, a veniturilor publice, în depozite bancare cel mai adesea nu la vedere (în paradisuri fiscale) ale dictatorilor, ale unor lideri puţin spus corupţi. Este de menţionat în acest context social media, care poate face bine, dar poate face şi rău dacă este teren ce amplifică accente de ură, violenţă, intoleranţă, vulgaritate; violenţa verbală poate naşte violenţă fizică.

Thierry Breton, comisar UE, spunea că 6 ianuarie este un 9/11 pentru înţelegerea relaţiei între platforme digitale şi democraţie.

Instituţii anchilozate şi în democraţii

Unii se întreabă de ce Occidentul ar fi în declin, dat fiind că deţine încă întâietate tehnologică şi ştiinţifică, economică, că a contribuit atât de mult la progresul lumii în ultimele secole, că este la originea revoluţiei industriale. Aici este de făcut distincţie între un declin relativ (ca pondere în economia globală), ce este inevitabil pe termen lung cel puţin din motive demografice, şi declin absolut – ce este bine să fie evitat. În al doilea rând, se omite că instituţiile pot anchiloza şi în societăţi avansate, ceea ce poate duce la stagnare. Nimic nu este veşnic dacă nu are imanenţă corectivă şi de adaptabilitate, de învăţare din erori. Erori în politici publice în lumea occidentală se traduc în tendinţe de declin economic, fie şi relativ, cu consecinţe pentru coeziune socială, homeostaza sistemului. O asemenea eroare a fost neglijarea politicilor industriale, credinţa că avantaje competitive sunt garantate pentru totdeauna; greşeala a fost şi dereglementarea industriei financiare. Vestul trebuie să îşi regăsească „forţa interioară”, care nu se poate reduce la înmulţirea unor antreprenori epocali, a spaţiilor de excelenţă ştiinţifică şi industrială gen Silicon Valley. Şi dacă ne referim la măreţia Vestului, să nu uităm că el i-a dat pe Hitler şi Mussolini, că de aici au pornit două războaie mondiale în secolul trecut. Iar tentaţii autoritariste există în ţări din lumea occidentală.

Criza democraţiei – un spectru al „civilizaţiilor hidraulice”?

Se poate vorbi de o perioadă foarte tensionată a structurilor de guvernanţă democratice pe fondul suitei de crize din ultimele decenii, care au culminat cu pandemia şi criza economică de acum. Şi să ne gândim la schimbarea de climă, ca ameninţare existenţială, la implicaţiile sociale ale noilor tehnologii, care pot hrăni tendinţe autoritariste, inclusiv în state democratice.

Într-un scenariu negru în privinţa schimbărilor climatice se poate imagina un spectru de coşmar: al „civilizaţiilor hidraulice”, ca să folosesc noţiunea istoricului Karl Wittfogel, care avea în vedere societăţi „despotice” pentru care controlul resurselor de apă era vital. Ar rezista democraţia în asemenea condiţii extrem de vitrege? Dar chiar dacă se admite un declin, apropo şi de consecinţele dramatice ale schimbării climatice (cu impact asupra guvernanţei publice), o asemenea tendinţă nu înseamnă că democraţia este predestinată să dispară. Iar un declin relativ nu echivalează cu o evoluţie inevitabilă către irelevanţă.

Ce esenţializează totuşi democraţia?

Dacă este acceptabilă teza unei fragilităţi în creştere a democraţiei, nu este mai puţin acceptabilă teza unei permanente stări de imperfecţiune. Dar nu o stare de imperfecţiune este de judecat, în principal dacă adoptăm o interpretare rece, realistă, a relaţiilor între persoane, între grupuri de oameni.

Democraţia este esenţializată de separarea puterilor, de mecanisme şi instrumente ce previn ca puterea să se concentreze în mod progresiv şi să fie abuzată. Este idee centrală la Montesquieu şi care stă la baza Constituţiei americane, care la rândul ei a influenţat texte constituţionale în alte ţări. Separarea puterilor are corespondenţă în structuri politice pluraliste. Separarea puterilor este determinantă pentru ca nimeni să nu fie deasupra legii, pentru funcţionarea statului de drept –chiar dacă şi aici nu trebuie să fim captivii unei viziuni idealiste. Marea provocare este ca ansamblul controalelor reciproce instituţionalizate, separarea puterilor în stat să nu fie erodate în mod substanţial şi sistematic, să nu se producă dezechilibre, asimetrii de putere flagrante – ce pot deveni fatale pentru funcţionarea democraţiei. Caracteristic societăţilor avansate este rolul ştiinţei, al cunoaşterii în fundamentarea deciziilor. Când ignoranţa, obscurantismul, fundamentalismul îşi fac loc pe culoarele puterii, este rău. Întrebarea este de ce se ajunge într-o asemenea situaţie? Unde instituţii sunt puternice, unde există deschidere intelectuală şi chibzuinţă, pragmatism, performanţele sunt superioare, ca şi capacitatea de corectare a unor greşeli. De aceea, are sens să vorbim despre meritocraţie, elite, în sens pozitiv, chiar dacă se comit erori în politici publice – întrucât nu există persoane şi instituţii infailibile.

Democraţia, încotro?

Democraţia este fragilă, dar nu înseamnă că este o floare rară, că este un accident. Democraţia este însă imperfectă şi nu arareori este simulată. Democraţia are un mers plin de învăţăminte, cu izvoare de gândire şi exemplificări în Antichitate, la cei care au plămădit Magna Carta Libertatum în secolul al XIII-lea, cei care au limitat puterea regală în Anglia în secolul al XVII-lea, cei care au fugit de absolutismul din Europa şi au ajuns în Lumea Nouă, Galileo Galilei, Isaac Newton şi ceilalţi părinţi ai ştiinţei moderne, cei care au dat Secolul Luminilor, cei care au înfăptuit 1848 în Europa, cei care au abolit sclavia în America, aceia care au luptat pentru emanciparea popoarelor, cei care au învins totalitarismul de dreapta şi de stânga, cei care au înţeles necesitatea decolonizării, Hannah Arendt şi alţii care au subliniat nevoia de Adevăr pentru democraţie şi progres uman, ţesătură de ONG-uri în lume care întreţin o conştiinţă publică în slujba ideilor democraţiei şi pun presiune pe regimuri autoritariste, dictatoriale, care luptă împotriva traficului de persoane, sclaviei moderne. Oameni mari ai secolului XX, ca Mahatma Gandhi, Maica Tereza, Vaclav Havel, Nelson Mandela, au fost faruri călăuzitoare şi surse de speranţe şi inspiraţie. Democraţia înseamnă cultură în sensul cel mai larg, dorinţa de a trăi în mod decent, demn, frumos, cu aspiraţii ce nu se reduc la împlinire materială.

Minţi luminate subliniază nevoia de a redescoperi comunitatea în relaţia dintre individ şi societate. S-a şi văzut cât de simplificatoare a fost formularea thacheriană că societatea nu există, ci numai persoane. Un liberalism economic înţeles în mod îngust pune sămânţa pentru erodarea bazei sociale a democraţiei, erodarea clasei mijlocii; de aici rezultă extremism politic, la stânga şi la dreapta spectrului politic, populism şi demagogie exacerbate.

O altă funcţionare a capitalismului este necesară pentru a salva democraţia. Cei care vorbesc despre capitalism în termeni generici tot invocând apostoli ai pieţelor neînfrânate nu au simţul istoriei şi ignoră realitatea; nu avem nevoie de un capitalism de secolul XIX, de aiureli care resping rolul statului în economie, în societate, care nu înţeleg că, pentru ca democraţia să reziste, sistemul trebuie să funcţioneze în beneficiul majorităţii cetăţenilor. Chiar funcţionarea contractului social, aplicarea legilor au nevoie de putere publică. Trebuie să existe mai multă empatie, solidaritate, compasiune, spirit de fairness (corectitudine) şi fairplay în relaţiile dintre oameni, pentru o societate mai bună.