Octavian Hoandră: BBB – trei litere nenorocite deasupra prăpastiei

Autor: Octavian Hoandră, pentru evz.ro

Frauenhuber Café, cu Joseph Schumpeter (foto), după ce am scăpat de junk.

Mi-l imaginez pe Joseph Alois Schumpeter într-o cafenea vieneză de la începutul secolului trecut, deși recunosc că imaginea aceasta spune probabil la fel de multe despre nostalgia noastră pentru o anumită Europă cât spune despre economistul însuși: o masă mică de marmură, o ceașcă pe care chelnerul nu se grăbește s-o ridice, ziare grele prinse în rame de lemn, conversații care nu fuseseră încă transformate în breaking news, analiză și opinia specialistului, iar dincolo de ferestre un imperiu bătrân care continua să se poarte ca și cum eternitatea îi fusese garantată prin decret.

La Café Frauenhuber, Schumpeter își amesteca absent cafeaua, în timp ce teoria începea să-i pară suspect de frumoasă. Capitalismul, zicea el, nu înaintează liniștit, ci prin rupturi: invenții, întreprinzători noi, industrii care apar și altele care dispar. Progresul se hrănește din această continuă distrugere creatoare. Dar tocmai perfecțiunea ideii îl neliniștea. Din când în când ridica ochii și cerceta cafeneaua. Vienezi ascunși după ziare, funcționari imperiali, negustori,  solemni în fața prăjiturilor. Dar niciun mare economist român, cu care să se sfătuiască, să-i explice…

Absența începea să capete proporțiile unei probleme tregice. Schumpeter ar fi avut nevoie măcar de un confrate de la Cluj, sau București, din cei care apar în fiecare seară la TV, cineva capabil să-i găsească imediat excepția care distruge regula, cazul particular care compromite sistemul sau măcar motivul pentru care, în practică, lucrurile nu se petrec niciodată ca în teorie.

Pe măsură ce marii ”explicatori” români întârziau să apară, îndoiala lui Alois creștea. Poate că distrugerea nu era întotdeauna creatoare. Poate că uneori era doar distrugere.

În jurul lui Schumpeter, o lume străină: nici urmă de Cristian Păun, Adrian Mitroi, Christian Năsulea sau Radu Ciobanu. Nimeni în stare să-i „explice economia”. Nici Iancu Guda, Adrian Bența, Adrian Negrescu, Adrian Codîrlașu sau Daniel Dăianu. Nici măcar Dragoș Cabat…

Era doar lumea în care Freud asculta, Klimt acoperea trupurile cu aur, Wittgenstein se pregătea să se certe cu limitele limbajului, iar muzica începea deja să simtă că ordinea tonală nu mai este suficientă; o lume care încă nu știa că este pe cale să dispară și care, tocmai pentru că nu știa, își permitea luxul de a lua în serios ideile, caracterele și biografiile.

În această lume apare Schumpeter, născut în 1883 în Moravia habsburgică, educat la Viena, profesor, pentru scurt timp ministru de finanțe al Austriei, apoi bancher, experiență încheiată prost, cu faliment și datorii personale, și în cele din urmă profesor la Harvard, după ce Europa în care se formase începea să se destrame nu numai geografic, ci și moral.

De altfel, Joseph Alois Schumpeter și-a început cariera universitară ca profesor de economie la Universitatea din Cernăuți (atunci în Imperiul Austro-Ungar, apoi în România Mare, astăzi în Ucraina) între 1909 și 1911, fiind numit la vârsta de doar 26 de ani.

A văzut prăbușirea unui imperiu, inflația, crizele, războiul, ascensiunea totalitarismelor, falimentul, exilul și transformarea violentă a capitalismului, iar economia sa poartă urmele acestei biografii într-un fel pe care formulele nu-l pot ascunde, fiindcă Schumpeter nu vorbește despre o lume perfect echilibrată, locuită de agenți raționali și disciplinată de grafice, ci despre o lume în care oamenii construiesc, greșesc, riscă, distrug, inventează și uneori se prăbușesc împreună cu propriile lor idei.

Ca mediocru, veritabil, nespecialist în nimic, constat că acesta este motivul pentru care îmi place Schumpeter, deși nu pricep economia în felul în care pretind că o pricep cei care ne-o explică astăzi seară de seară, cu siguranța celor care au transformat incertitudinea într-o profesie. Citindu-l, ai încă senzația că în economie locuiește cineva, că dincolo de „populația activă”, „gospodării”, „consumatori”, „decile”, „segmente vulnerabile”, „aversiune la risc” și celelalte expresii prin care limbajul contemporan reușește să transforme viața într-o anexă statistică, există un om adevărat, uneori admirabil și alteori ridicol, lacom și generos, prudent și nebun, orgolios, speriat, vanitos, capabil să aibă dimineața o idee care peste douăzeci de ani va schimba lumea sau care peste doi ani îl va lăsa fără bani.

Schumpeter numea un astfel de om ”întreprinzător,” dar nu-l vedea ca pe administratorul cuminte al unei lumi deja existente, ci ca pe acela care tulbură ordinea, introduce produse noi, tehnologii noi, piețe noi, forme noi de organizare și obligă tot ceea ce era stabil să se miște.

De aici vine celebra lui idee a ”distrugerii creatoare”, atât de repetată încât aproape că și-a pierdut sensul, fiindcă am ajuns să reținem mai ales cuvântul „distrugere” și să uităm că, pentru Schumpeter, partea importantă era tocmai ceea ce se năștea după aceea. Capitalismul nu trăiește pentru că păstrează echilibrul, ci pentru că îl rupe neîncetat, pentru că într-o economie vie există mereu cineva care apare de undeva și face inutilă o tehnologie, o companie, o meserie sau o ordine care părea până atunci definitivă.

M-am gândit la Schumpeter în zilele acestea, când România a răsuflat ușurată pentru că a rămas cu ratingul suveran la limita de jos a categoriei investiționale și, în limbajul nostru mai spectaculos, „a scăpat de junk”. Desigur că ratingul contează, fiindcă influențează încrederea creditorilor, costul banilor, capacitatea statului de a se finanța și, indirect, o mulțime de lucruri care ajung până în viața oamenilor care nu vor citi niciodată un raport al unei agenții de rating, numai că între importanța reală a unui asemenea verdict și festivismul cu care îl transformăm uneori într-o izbândă națională există o distanță în care s-ar fi strecurat probabil ironia lui Schumpeter.

Îmi imaginez că, după ce ar fi ascultat explicațiile despre BBB-, perspectivă negativă, deficit, consolidare fiscală și încrederea piețelor, ar fi întrebat simplu ce se întâmplă de fapt în economia aflată sub acele litere, ce a apărut nou, cine riscă, cine inventează, cine poate începe de jos și ajunge sus, cine are o idee și găsește capital pentru ea, cine intră pe o piață și îi obligă pe cei vechi să devină mai buni, ce întreprinderi se nasc, ce tehnologii se dezvoltă și câtă energie mai există într-o societate dincolo de capacitatea ei de a convinge creditorii că își va plăti datoriile. Noi i-am răspunde, aproape sigur, cu părerea ”marelui economist, specializat în finanțe comportamentale”!

Există în lumea contemporană o formă aparte de magie, și anume diagrama, fiindcă omul, odată introdus într-o diagramă, devine imediat mai ușor de administrat.

Nu mai are mamă bolnavă, nu se mai trezește la patru dimineața întrebându-se dacă va putea plăti rata, nu se mai simte umilit pentru că fiul lui câștigă în altă țară într-o săptămână cât câștigă el aici într-o lună, nu mai are orgoliu, frică, memorie, rușine sau speranță, ci devine un punct, iar dacă avem suficiente puncte putem trasa o curbă și, odată trasată curba, putem avea senzația că am înțeles omul.

Seară de seară intră în cadru profesorul, eventual ”profesorul de finanțe comportamentale”, iar aici ironia devine aproape perfectă, fiindcă o disciplină care s-a născut tocmai din constatarea sănătoasă că omul real nu seamănă cu mica mașină perfect rațională din manualele vechi poate ajunge, în vulgarizarea ei televizată, să reducă omul la propriile lui erori. Expertul știe de ce cumpărăm, de ce economisim, de ce nu economisim, de ce ne sperie inflația, de ce reacționăm irațional, de ce nu avem educație financiară, de ce ne temem de taxe și de ce, dacă am înțelege ceva mai bine lumea, am accepta cu mai multă seninătate lucrurile pe care el tocmai ni le explică. În această pedagogie publică, omul nu mai este ființa pe care economistul încearcă s-o înțeleagă, ci ființa căreia economistul îi explică de ce greșește. De ce e absolut necesar să moară de foame…

De aici vine și triumful cuvântului „comportament”, unul dintre acele cuvinte aparent neutre care spun mai mult decât vor să spună: avem comportamentul consumatorului, comportamentul investitorului, comportamentul contribuabilului și comportamentul populației, ca și cum societatea ar fi un laborator uriaș în care cei observați au comportamente, iar cei care îi observă au opinii. Nu vreau să caricaturizez finanțele comportamentale și nici să transform economistul contemporan într-un personaj de vodevil, pentru că disciplina are meritul real de a fi readus limitele raționalității în discuție, numai că tocmai de aici se naște paradoxul: cu cât pretindem că știm mai multe despre slăbiciunile omului, cu atât riscăm să-l tratăm mai puțin ca pe o ființă liberă și mai mult ca pe un mecanism cu erori predictibile, susceptibil de a fi împins discret spre alegerea pe care expertul o consideră corectă.

Schumpeter, cu toate defectele sale și fără să-i inventăm o bunătate pe care probabil nu o avea, aparținea unei alte lumi intelectuale.

Nu era un apostol al poporului și nici un sentimental; era orgolios, teatral, elitist și adesea scandalos de sigur pe sine, dar în gândirea lui există un respect pe care îl găsesc astăzi tot mai rar, respectul pentru capacitatea omului de a produce imprevizibilul. Modelul extrapolează, omul schimbă direcția; modelul presupune că anumite condiții rămân constante, omul are obiceiul nepoliticos de a le modifica; modelul calculează probabilități, iar undeva într-un garaj, într-un atelier, într-un laborator sau într-o cameră prea mică cineva face un lucru care peste zece ani va schimba toate probabilitățile.

De aceea întreprinzătorul schumpeterian seamănă mai mult cu un personaj literar decât cu o categorie statistică, fiindcă intră într-o lume ordonată și o strică, nu acceptă prețul existent, nu acceptă produsul existent, nu acceptă piața existentă și uneori nici măcar nevoia existentă, ci creează una, iar ceilalți sunt obligați să se miște. Aici se află și sensul profund al distrugerii creatoare, care nu poate fi redusă la bucuria primitivă a demolării. Să închizi o uzină nu este, prin simplul fapt că ai închis-o, distrugere creatoare; să concediezi zece mii de oameni, să tai bugete, să ridici sau să cobori taxe, să desființezi instituții ori să restructurezi companii nu capătă automat vreo măreție schumpeteriană. Toate acestea pot fi necesare sau inutile, înțelepte sau catastrofale, dar întrebarea esențială rămâne ce apare în loc, fiindcă moarte există din abundență în orice economie, în vreme ce nașterea este partea rară și dificilă.

Privit astfel, faptul că am scăpat de junk devine mai interesant tocmai pentru că ratingurile contează și tocmai pentru că ele trebuie puse în locul lor firesc.

O agenție de rating privește o țară în primul rând cu ochiul creditorului și încearcă să estimeze capacitatea și disponibilitatea statului de a-și onora obligațiile, ceea ce este perfect legitim și necesar, numai că o țară nu este doar un debitor. O țară este și un copil care învață ceva, un om care pleacă, altul care se întoarce, un atelier cu trei angajați, o companie cu zece mii, un cercetător care nu găsește finanțare, un funcționar care inventează un formular, un băiat care lucrează noaptea la un program informatic despre care nimeni nu știe încă și o femeie care își vinde apartamentul pentru a deschide o afacere care poate da faliment într-un an sau poate exista încă peste douăzeci.

Toate acestea încap foarte prost într-o literă, pentru că litera poate spune ceva esențial despre solvabilitatea statului, dar spune mult mai puțin despre vitalitatea societății, iar de aceea formularea „am scăpat de junk” mi se pare insuficientă. Mai corect ar fi să spunem că am primit răgaz, iar diferența este enormă, fiindcă răgazul este doar distanța dintre două verdicte, pe când prosperitatea este ceea ce reușești să construiești în acea distanță.

Aici profesorul nostru de televiziune ar deveni probabil puțin neliniștit, pentru că răgazul nu intră bine într-un tabel, în timp ce măsurile sunt mult mai liniștitoare: au număr, termen de aplicare, impact bugetar estimat și pot fi colorate frumos în verde sau roșu.

Omul, în schimb, este prost organizat, fiindcă într-un an economisește și în altul își cumpără o mașină, acceptă o taxă până în ziua în care nu o mai acceptă, votează uneori împotriva interesului său material imediat, își ajută copilul, își ascunde venitul, muncește douăzeci de ani și apoi spune că ajunge, pleacă, se întoarce, deschide un restaurant după ce toate statisticile îi spun că restaurantele mor și, spre iritarea modelului, uneori restaurantul acela supraviețuiește.

Schumpeter înțelegea ceva din această dezordine tocmai pentru că biografia lui nu fusese demonstrația elegantă a unei teorii, ci o succesiune de rupturi. Fusese ministru și văzuse statul dinăuntru, fusese bancher și eșuase, cunoscuse succesul academic, dar și datoria, plecase din Europa și își reconstruise viața intelectuală în America, iar toate acestea poate că nu-i dădeau neapărat suflet în sensul sentimental al cuvântului, dar îi dădeau un lucru care lipsește adesea discursului tehnocratic: simțul tragediei, adică înțelegerea faptului că în spatele oricărei transformări economice există și cineva care pierde.

Când apare automobilul, undeva dispare o lume a trăsurilor; când apare fotografia digitală, cineva închide un laborator; când apare inteligența artificială, undeva un om descoperă că meseria pe care a învățat-o douăzeci de ani valorează mai puțin decât valora ieri.

Putem demonstra, poate chiar convingător, că societatea în ansamblu va câștiga, dar omului care pierde astăzi nu-i putem plăti rata cu expresia „în ansamblu”, iar aici ar trebui să înceapă orice politică decentă și orice economie care nu și-a pierdut complet legătura cu viața.

De aceea mă irită atât de mult verbul „a explica”, devenit aproape emblema expertizei contemporane. Ni se explică dimineața inflația, la prânz deficitul, seara ratingul, iar a doua zi ni se explică de ce același rating care ieri era o veste bună este astăzi un motiv de îngrijorare; ni se explică mai ales ceea ce noi nu înțelegem, iar în această pedagogie publică există o aroganță mică, insistentă și cotidiană, fiindcă nu mai există interlocutori, ci public, nu mai există experiență, ci percepție, iar dacă omul spune că trăiește mai prost i se poate arăta o medie care demonstrează că trăiește mai bine, dacă spune că îi este teamă i se poate explica de ce teama lui este irațională, iar dacă spune că nu mai poate i se răspunde că ajustarea este necesară. Toate acestea pot fi statistic adevărate, numai că omul nu trăiește statistic și tocmai aici apare fisura pe care niciun grafic nu o poate acoperi.

Cred că Schumpeter ar fi recunoscut foarte repede și o altă specie a vremurilor noastre, administratorul stabilității, omul care nu construiește nimic, dar veghează cu multă competență ca nimic să nu se miște prea tare.

Noi am ajuns să adorăm stabilitatea indicatorilor, stabilitatea deficitului, stabilitatea cursului, stabilitatea ratingului, stabilitatea sistemului, uneori atât de mult încât uităm să ne întrebăm stabilitatea a ce și, mai ales, pentru cine. Un cimitir este extraordinar de stabil, în timp ce o economie vie produce zgomot, falimente, idei proaste și idei extraordinare, oameni ridicoli care cred lucruri imposibile, averi indecente și eșecuri nedrepte, ascensiuni, căderi și, înainte de toate, posibilitatea ca locul celui aflat astăzi sus să nu-i aparțină pentru totdeauna.

Aici cred că se află partea profund omenească din Schumpeter, nu în milă și nici într-un romantism pe care n-ar trebui să i-l atribuim, ci în ideea de posibilitate. O societate este vie câtă vreme viitorul nu este complet ocupat de cei care administrează prezentul, câtă vreme mai există oameni capabili să apară de nicăieri și să schimbe regulile, iar economia nu devine doar arta de a distribui cu eficiență ceea ce există deja.

Am rămas, așadar, deasupra liniei care ne desparte de junk și este bine că am rămas, fiindcă o retrogradare ar avea consecințe reale și nu există niciun motiv să ne prefacem că nu ne pasă. Putem răsufla ușurați o seară sau două, după care întrebarea ar trebui schimbată, iar în loc să ne preocupăm numai de momentul în care agenția ne va evalua din nou ar trebui să ne întrebăm ce țară va găsi atunci, una care a devenit mai pricepută în administrarea propriei precarități sau una în care, între timp, au apărut lucruri care astăzi nu există.

Aici se despart cel mai limpede cele două feluri de a privi economia: una întreabă cum administrăm ceea ce avem, ce ajustăm, ce taxăm, ce protejăm și ce păstrăm stabil, cealaltă întreabă ce va apărea și va face o parte din ceea ce avem inutil. Prima iubește previziunea, a doua trăiește din surpriză; prima vede riscul mai ales ca pe ceva ce trebuie redus, a doua știe că fără risc nu există aproape nimic cu adevărat nou; prima vede omul drept o problemă de comportament, iar a doua, cu toate rezervele și cruzimile ei, îl vede încă drept autor al schimbării.

De aceea un economist mort în 1950 poate părea uneori mai viu decât mulți dintre economiștii care apar în fiecare seară pe ecran, nu fiindcă ar fi știut mai multe cifre, nici fiindcă ar fi avut modele infailibile și cu atât mai puțin fiindcă lumea lui ar fi fost mai blândă, căci era, de fapt o lume infinit mai violentă decât a noastră, ci fiindcă, în mijlocul războaielor, inflației, prăbușirii imperiilor și falimentelor, nu a uitat personajul principal al economiei: omul care face, omul care riscă, omul care pierde și omul care o ia de la capăt.

De aceea mi-l imaginez din nou la masa lui, cu ziarul desfăcut și cafeaua răcită, ascultând vestea că România a scăpat de junk și întrebând, după ce i-am explicat cu satisfacție că am rămas la BBB-, cu perspectivă negativă, nu dacă agențiile sunt mulțumite, nu când va veni următoarea evaluare și nici ce procent din deficit am promis că vom corecta, ci ce am creat între timp. Despre litere putem vorbi ore întregi, despre deficit avem procente, despre rating avem perspective, despre comportamentul populației avem conferințe și profesori, dar la întrebarea simplă despre ceea ce am creat cu adevărat studioul s-ar goli puțin.

O țară nu este săracă numai atunci când îi lipsesc banii; există și sărăcia unei societăți în care nimeni nu mai așteaptă surpriza, fiindcă toată lumea așteaptă următorul raport, următoarea evaluare, următoarea prognoză și următoarea explicație. Iar o țară nu iese cu adevărat din pericol în ziua în care o agenție hotărăște să nu-i schimbe litera, ci în ziua în care începe din nou să creadă că viitorul nu este doar ceva ce trebuie administrat cu grijă, ci ceva ce poate fi făcut de oameni care încă mai au voie să greșească, să riște, să inventeze și să surprindă.

Schumpeter ar fi înțeles, cred, această diferență foarte bine. Noi, deocamdată, încă ne bucurăm de cele 3 amărâte de litere, BBB.

***

CITIȚI ȘI:

#LecțiadeEconomie: Marele economist Joseph Schumpeter. Viața, teoriile și legătura sa cu România