#LecțiadeEconomie: Monetarismul – Mai pot guvernele azi să stabilizeze economiile după teoria lui Milton Friedman?
Ascultați episoadele din podcastul #LecțiadeEconomie AICI!
Monetarismul este o teorie macroeconomică care susține că guvernele pot menține stabilitatea economică prin țintirea ratei de creștere a ofertei monetare. În termeni mai simpli, se afirmă că suma totală de bani dintr-o economie este determinantul principal al creșterii economice.
Pe măsură ce disponibilitatea banilor crește, la fel crește și cererea de bunuri și servicii. Aceasta, la rândul său, crește perspectivele de angajare, reducând rata șomajului, stimulând în același timp creșterea economică.
Monetarismul este o teorie care este strâns asociată cu teoreticianul economic, Milton Friedman, care a susținut că guvernele ar trebui să mențină stabile ofertele de bani, extinzându-le câte puțin în fiecare an pentru a permite creșterea naturală a economiei.
Teoria cantității de bani
Monetarismul a început cu formularea de către Friedman, în anul 1956, a teoriei cantităţii de bani, care emite ideea că banii reprezintă unul din mijloacele de păstrare a avuţiei şi că cererea de bani trebuie considerată un aspect specific teoriei capitalului; el a ajuns la concluzia că această cerere depinde parţial de producţia de bani în raport cu alte producţii, dar n-a evidenţiat că rata dobânzii influenţează în realitate cererea de bani.
Teoria cantităţii de bani este formată din numeroase idei corelate între ele, acceptate de economiştii clasici cât şi de cei neoclasici în decursul secolului al 19-lea; le putem prezenta sumar sub forma a cinci idei fundamentale:
1. rolul activ şi cauzal al banilor în determinarea nivelului preţului şi, deci şi a nivelului venitului naţional;
2. neutralitatea banilor la echilibrul pe termen lung;
3. lipsa de neutralitate a banilor pe termen scurt şi intermediar;
4. exagerarea ofertei de bani;
5. suspiciunea managementului monetar.
Monetariștii au adoptat teoria cantității de bani din teoriile economice anterioare și au integrat-o în cadrul general keynesian al macroeconomiei. Teoria cantitativă a banilor poate fi rezumată în ecuația schimbului, formulată de John Stuart Mill, care afirmă că masa monetară, înmulțită cu rata la care banii sunt cheltuiți pe an, este egală cu cheltuielile nominale din economie. Formula este dată astfel:
M*V=P*Q, unde:
M = masa monetară
V = viteza (rata la care banii își schimbă mâinile)
P = prețul mediu al unui bun sau serviciu
Q=cantitatea de bunuri și servicii vândute
Un punct cheie de remarcat este că monetariștii cred că modificările M (oferta monetară) sunt motorul ecuației. Pe scurt, o schimbare în M afectează și determină în mod direct ocuparea forței de muncă, inflația (P) și producția (Q).
În versiunea originală a teoriei cantitative a banilor, V este considerat constant, dar această presupunere a fost renunțată de John Maynard Keynes și nu este asumată de monetariști, care cred în schimb că V este ușor de previzibil.
Creșterea economică este o funcție a activității economice (Q) și a inflației (P). Dacă V este constant (sau cel puțin previzibil), atunci o creștere (sau scădere) a lui M va duce la o creștere (sau scădere) fie a lui P, fie a lui Q.
O creștere a lui P indică faptul că Q va rămâne constant, în timp ce o creștere a lui Q înseamnă că P va fi relativ constant. Potrivit monetarismului, variațiile în oferta monetară vor afecta nivelul prețurilor pe termen lung și producția economică pe termen scurt. Prin urmare, o modificare a masei monetare va determina direct prețurile, producția și ocuparea forței de muncă.
Monetarismul modern
Monetariştii moderni sunt de acord cu susţinătorii vechii teorii a cantităţii de bani în privinţa sursei autonome de modificări ale ofertei de bani (oferta de bani poate fi verificată efectiv de Banca Centrală prin controlul exercitat asupra bazei monetare; valută plus rezerve bancare).
Este adevărat că raportul dintre valută şi depozite, dorit de indivizi, nu se află sub controlul direct al autorităţilor monetare, dar monetariştii sunt de acord cu susţinătorii teoriei lingourilor de aur şi cu membrii Şcolii valutare. Raporturile dintre depozitele de rezervă şi depozitele valutare sunt suficient de stabile şi previzibile pentru a executa controlul asupra ofertei totale de bani prin intermediul verificării bazei monetare.
Monetariştii de astăzi nu sunt mai puţin critici, la adresa politicii bancare decât au fost susţinătorii lingourilor de aur şi economiştii şcolii valutare, respingând ideea că este suficient să atingem rata dobânzii sau să punem aurul la baza monedei şi atunci să realizăm libera convertibilitate a bancnotelor în aur pentru a preveni emisiunea excedentară de bani.
Istoria monetarismului
Monetarismul a câștigat vizibilitate în anii 1970, un deceniu caracterizat de inflație ridicată și în creștere, dublată de o creștere economică lentă. Politicile monetarismului au fost responsabile pentru reducerea inflației în Statele Unite și Regatul Unit. După ce inflația din SUA a atins un vârf de 20% în 1979, Fed și-a schimbat strategia operațională pentru a reflecta teoria monetaristă, scrie Investopedia.
În anii care au urmat, însă, monetarismul a căzut din favoarea multor economiști, deoarece legătura dintre diferitele măsuri ale masei monetare și inflație s-a dovedit a fi mai puțin clară decât sugeraseră majoritatea teoriilor monetariste. În plus, capacitatea monetarismului de a explica economia SUA a scăzut în următoarele decenii.
Multe bănci centrale astăzi au încetat să mai stabilească ținte monetare și, în schimb, au adoptat ținte stricte de inflație. Deși majoritatea economiștilor moderni resping accentul pe creșterea monetară pe care l-au pretins monetariștii în trecut, unele principii de bază ale teoriei au devenit un pilon de bază în analiza nonmonetaristă. Una dintre cele mai importante dintre aceste idei este că inflația nu poate continua la infinit fără creșteri ale masei monetare. În plus, este responsabilitatea (deși nu scopul principal) băncii centrale să controleze inflația.
Acestea fiind spuse, interpretările monetariste ale evenimentelor economice trecute sunt încă relevante astăzi. Ben Bernanke, fostul președinte al Fed, a citat munca lui Milton Friedman în decizia sa de a reduce ratele dobânzilor și de a crește masa monetară a SUA pentru a stimula economia în timpul recesiunii globale care a început în 2007 în Statele Unite.
Exemple de politici monetariste aplicate
n 1979, când Paul Volcker a devenit președintele Rezervei Federale, a făcut din combaterea inflației obiectivul principal al băncii centrale. În conformitate cu recomandările lui Friedman și Schwartz, Volcker a restricționat masa monetară pentru a face acest lucru. El a ridicat rata fondurilor federale la 20% în 1980. În acest moment, această strategie de combatere a stagflației (n.r. inflație ridicată combinată cu șomaj ridicat și cererea stagnantă) a avut succes.
Politicile lui Volcker au redus drastic masa monetară, consumatorii au încetat să cumpere la fel de mult, iar afacerile au încetat să crească prețurile. Cu toate acestea, deși acest lucru a determinat o scădere semnificativă a inflației, a dus la o recesiune mare (recesiunea din 1980-1982).
În aceeași perioadă, Marea Britanie se lupta și cu o inflație severă. Când Margaret Thatcher a fost aleasă prim-ministru în 1979, ea a implementat și un set de politici monetariste pentru a combate creșterea prețurilor în țară. Până în 1983, inflația din Marea Britanie fusese redusă la jumătate, de la 10% la 5%.
Cu toate acestea, popularitatea monetarismului a fost relativ scurtă. În anii 1980 și 1990, legătura dintre masa monetară și PIB-ul nominal s-a rupt; teoria cantitativă a banilor – coloana vertebrală a monetarismului – a fost pusă în discuție și mulți economiști care recomandaseră politicile monetarismului în anii 1970 au abandonat abordarea.
Ascultați episoadele din podcastul #LecțiadeEconomie AICI!
Episoade anterioare:
#LecțiadeEconomie: Tauri sau urși? Bull Market – Ce este și cu ce se diferențiază de Bear Market?
#LecțiadeEconomie | Ce este burnout-ul? O lume întreagă pare epuizată la locul de muncă
#LecțiadeEconomie: Ce sunt FMCG-urile sau bunurile de consum cu mișcare rapidă?
#LecțiadeEconomie: Zero-Sum-Game | Ce este un joc cu sumă nulă?
#LecțiadeEconomie: “Greedflation” | Ce este “lăcominflația”, mit sau realitatea vremurilor?
#LecțiadeEconomie: Ce este benchmarking-ul? Definiție, tipuri, costuri și utilizări
#LecțiadeEconomie: Hi-Flex Economy-Bine ai venit în economia flexibilă, unde totul e opțional!
#LecțiadeEconomie: Despre oameni și porci. Ce semnifică “Lipstick on a Pig”/”A Ruja Porcul”?
#LecțiaDeEconomie: Care este sensul expresiei economice “Cumpărați zvonul, vindeți știrile!”?
#LecțiadeEconomie: Ce este factoring-ul? Avantaje și “mituri” despre factoring
#LecțiadeEconomie: Foarte la modă, ce înseamnă totuși “economia circulară”? Ce beneficii avem?
#LecțiadeEconomie: Care e diferența între inflație și deflație? De ce inflația poate fi bună?
#LecțiadeEconomie: Vinde în mai și cară-te! Care e sensul zicalei “Sell in May and go away”?
#LecțiadeEconomie: Ce este IPO? Cum se calculează, care sunt aspectele care influențează IPO?
#LecțiadeEconomie: Ce este deficitul de cont curent? Cum trebuie gestionat, cum stă România?
Așteptăm sugestiile Dvs. pentru viitoarele teme pe care le doriți abordate sub umbrela #LecțiadeEconomie. Ne găsiți pe site, pe Facebook și Twitter.









